Cartea Florentinei Loredana Dalian, cu un titlu amintind în egală măsură de al unui frumos poem religios al lui Ion Minulescu, ca și de al filmului din 1990 al lui Mircea Danieluc, A unsprezecea poruncă, a apărut în anul 2012 la prestigioasa Editură Rafet din Râmnicu Sărat spre a fi reeditată, revăzută și adăugită, în anul 2014 la Editura Eikon din Cluj-Napoca.
Referințele critice din finalul volumului sunt semnate de Liviu Comșia, Virgil Diaconu și Adrian Dinu Rachieru, acesta din urmă, adevărat înger păzitor, prefațându-i cărțile anterioare ale autoarei aparținând așa-zisei „Grupări de la Helis” și anume: Aceeași lună peste sat, Scrisori netrimise și Înainte de magnolii, lucrări bine primite atât de cititori cât și de critica literară de întâmpinare.
Volumul în discuție demarează cu o proză poematică de mare finețe și subtilitate psihologică, autoarea făcând incitante disocieri între tipurile de așteptare, care pot fi temporare/ punctuale, precum întoarcerea bunicii de la moară sau altele ce nu se se vor mai termina niciodată întrucât cei așteptați s-au mutat deja într-o lume mai bună și mai dreaptă. Tema așteptării va fi reluată și în piesa Noapte ca oricare alta: „Întotdeauna mi-am socotit viața în așteptări. Unii și-o calculează în izbânzi. Eu cel mai mult îmi amintesc așteptările. Și nu vorbesc de speranțe, de așteptările pe care le ai de la alții sau de la situații, ci de timpul acela în care stai și aștepți, în care parcă și timpul stă odată cu tine (limba engleză are necesara distincție între to expect și to wait).” Un alt poem în proză, Căsuța iepurașului, vorbește despre necesitatea de a rămâne, cu nealterată candoare, în spațiul copilăriei, ca și despre imposibilitatea de a contracara răul pe care-l antrenează cu ea cruda realitate a adulților lipsiți, ca și în Micul Prinț al lui Antoine de Saint-Exupéry, de imaginație. Autoarei îi place, totuși, să creadă că există și excepții, un adult cu imaginație eidetică fiind șeful de gară din povestirea-crochiu, cu același titlu trimițând la reverie: „Șeful de gară ține în mâini o vrabie rănită. Toată atenția lui se focalizează între cele două palme - așezate una dedesubtul, alta deasupra păsării - între care s-ar zice că s-a concentrat tot universul” (p.46). Și în acest spațiu al dorului mereu pleacă un tren fără noi. Unui bătrân împiegat de mișcare i se face milă de copila care a pierdut trenul care ar fi dus-o la examenul de admitere, examen de care depindea destinul ei profesional, și întoarce acest tren din drum. Scena mai mult decât emoționantă ne-o amintește pe cea aproape similară din Trilogia Muscelenilor a uriașului prozator care este Titi Damian. Momentul a marcat-o definitiv prin frumusețea sufletească a omenosului împiegat providențial: „O paletă și un fluier, cu care făcuse prima minune din viața mea (...). Îl chemasem. Venise. A dat trenul înapoi. Eu dau, acum, timpul. Și mă întreb ce-aș fi devenit, ce-aș fi fost astăzi, dacă în ziua aceea Dumnezeu n-ar fi îmbrăcat haine de împiegat de mișcare într-o gară, care ar fi oprit trenul pentru altcineva care mergea să dea examen la facultate... Cine știe...” (Când Dumnezeu era împiegat). Împiegatul e reîntâlnit de naratoare peste ani. Halta e acum părăsită dar el continuă să locuiască aici, în compania unui câine cu ciuni în blană, și să întoarcă un ceas pe al cărui cadran nu se mai opresc privirile nimănui.
Tema centrală, cu rol coagulant, este în această carte scrisă alert și incitant, iubirea și ea este etalată pe o scală polarizabilă între jinduire și trădare. Proza care împrumută titlul cărții tocmai fragilitatea și relativitatea acestui sentiment care, după cum amintetște Einstein într-o scrisoare către fiica, ar putea salva universul de la dezagregare. Dragostea, atunci când se întâmplă cu adevărat, dă coeziune întregului univers. Dacă în filmul lui Danieliuc care își are scenariul inspirat de cartea Patimile după Pitești a lui Paul Goma, mesajul celei de a unsprezecea porunci ar fi Să nu poruncești, la Florentina Loredana Dalian acest mesaj ar fi putut fi, prin vrere divină, Să nu visezi! Autoarea conclude aforistic și metaforic-personificator: „Ce vipere aceste vise care mușcă din noi! De ce n-ai dat, Doamne, și a unsprezecea poruncă?” (p.10). Maria, naratoarea din Poveștile Gării de Nord, ajunge din provincie la București unde e mai mult decât sigură, în naivitatea ei, că un bărbat pe care-l cunoscuse nu de mult o va aștepta. Acesta nu se arată însă nici pe peron nici în fața gării și-l așteaptă, mai ceva ca pe Godot, cu febrilitate și inima strânsă, până târziu după miezul nopții, sub privirile insistente ale unui taximetrist fără clienți. Gara e un topos predilect pentru povestirile din acest volum. În Mereu alți călători asistăm la o scenă emoționantă într-o lume strâmb întocmită: un controlor de tren n-o lasă pe naratoare să urce în vagon cu câinele unui orb care-i secunda îndeaproape. Același controlor închide însă ochii când niște țigani se coțopănesc să urce în tradiționalul mijloc de transport un porc ce guiță de mama focului într-un sac.
Copilul-narator se confruntă cu asprimile vieții, cu nepăsarea și duritatea sfidătoare a adulților. Povestirea Moara, ramă a altei povești de dragoste ratată, ne aduce în fața ochilor și a sufletelor, o micuță Cosette autohtonă, trimisă cu căruciorul să macine niște saci de grâu și nimeni nu-și face milă de ea s-o ajute. Povestirea din rama respectivă pune pe tapet o temă dragă existențialiștilor și anume cea a alegerii. Alegerea, când e vorba de iubire, e adeseori una greșită, conștientizarea greșelii rimând cu o dramă ce se întâmplă, de regulă, atunci când timpul nu mai poate fi dat înapoi. Capriciile de moment pot isca prăpăstii definitive în existențele individuale.
Prozatoarea se apleacă înduioșată asupra lumii umile și umilite de societate sau de destin. Zina, din povestirea cu același titlu, e o moldoveancă de pe peste Prut. Și-a lăsat acasă cei trei copii minori, în grija unei bunici bătrâne, și a venit într-un oraș din România unde se ocupă cu vânzarea de mărunțișuri la o tarabă. Prozatoarea o surprinde „la muncă” în ajunul Crăciunului, când ezită să se întoarcă la cea care o găzduia gratuit. Apare un om al străzii, Stan, cu o sticlă de rachiu căpătată la biserică și cei doi „mizerabili”, în sensul drag lui Victor Hugo, își povestesc viețile până târziu după miezul-nopții. Se știe că în preajma sărbătorilor de iarnă sentimentul de solitudine al celor care n-au familie sau sunt departe de ea se intensifică. Zina a avut și ea o poveste de dragoste cu un ofițer rus, Serghei, care, muncit de gândul că trăiește în păcat, s-a retras la o mănăstire. Stan se pare, din spusele lumii, că a fost profesor de filozofie, ca și Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni și că ai săi s-au prăpădit într-un incendiu care le-a cuprins locuința. Strada îl ajută să uite pentru că vrea să-și uite întreg trecutul.
S.O.S., o piesă care, după cum observă unul dintre comentatorii prozei scurte a Florentinei Loredana Dalian, poate sta oricând la baza unui roman, prezintă dragostea neîmpărtășită de cei doi actanți: o studentă care-și pregătea lucrarea de licență la ICECHIM și un locotenent care făcea cercetări asupra explozibililor, urmând să-și susțină doctoratul într-un viitor nu prea îndepărtat. Că rezultatele cercetărilor acestor doi tineri entuziaști urmau să fie asimilate de savanta de renume mondial, profesor doctor academician tovarășa Elena Ceaușescu, mai pe scurt coana Leana, e cu totul o altă poveste. Revenind la tema iubirii, fata cunoaște frământări sufletești greu de cuantificat, dar așteaptă un semn de încurajare din partea lui, semn care nu va mai veni niciodată întrucât chipeșul ofițer moare în timp ce se afla cu plutonul său de geniști la o aplicație. Prin aruncarea sa asupra unei grenade rău manevrate de un soldat neîndemânatec a salvat viețile mai multora dintre militarii de față. Eroina află de la aghitantul ofițerului că tragedia s-a întâmplat exact în ajunul zilei în care ambițiosul doctorand se hotărâse nu doar să-și dea la iveală sentimentele sale la fel de chinuitoare, ci și s-o ceară de soție pe chimista care trăia doar pentru el din clipa când îi intrase fulgerător în câmpul vizual și auditiv.
Cea care are inițiative când e vorba de dezvăluirea și de trăirea unei iubiri e, de regulă, în povestirile Florentinei Loredana Dalian, femeia, precum în Ploaia unde sunt inserate numeroase paragrafe eseistice, suportul intertextualist exploatat aici fiind inspirat de înverșunarea Anei care, în mitul fundamental al spiritualității neamului românesc înfruntă dezlănțuirea naturii numai și numai să ajungă la soțul ei care trudea sisific la construirea unei mănăstiri.
Fericirea nu există nici în lumea celor care au lumea la picioarele lor. Clementina, căsătorită cu un diplomat sirian care, dintr-un exces de dragoste conjugală, n-o lasă să facă absolut nimic, cade într-o depresie cumplită și se tratează vreme îndelungată cu pastile. Naratoarea care-și cunoaște personajul la un curs de limba engleză pentru adulți e intrigată de misterul acestei femei care-o invidia pentru naveta de două ore dus, două ore întors, la serviciu, cu un autobuz în care își completa zilnic și pe apucate, iepurește, cum se spune, somnul (Clementina).
Pe naratoare o „prinde” și scrisul în registru strict epic, plonjând în tradiția prozei rurale de bună factură. Presimțirea, de către soție, a morții soțului care pleacă într-o noapte viforoasă să-și caute fratele întroienit pe undeva în timp ce se întorcea de la moară cu calul e intuită și redată magistral în Cuțitul. Fratele căutat de Ion îl confundă pe acesta cu o jivină și aruncă în el cu cuțitul în mânuirea căruia nu avea egal în ținut. Finalul povestirii realiste e unul poematic, plin de simboluri erotice și thanatice: „În lumina zorilor care începuseră să se ivească, zăpada se roșise precum garoafa prinsă în iia Filofteii când a văzut-o prima dată, la horă” (p.66).
Nici registrul satiric nu-i este străin prozatoarei din „Gruparea de la Helis”. Astfel, în Lecții de dicție, sunt înfierate și caricaturizate două evlavioase cu care călătorește zece ore într-un tren de noapte și care mergeau la sfințirea unei capele. Autoarea se întrece pe ea însăși în această direcție de depoetizare a unei teme pe care clasicii o țineau, ca și Biblia, de altfel, la loc de cinste: lumea pescarilor. Dând curs unei invitații de a petrece câteva ore printre pescarii de pe Dunăre, ea se vindecă de orice romantism ecologic: apa e tulbure, muștele roiesc în jurul peștilor scoși din năvoade, mirosul fetid de baltă îi întoarce mațele pe dos, vorbele pescarilor sunt dintre cele mai neacademice cu putință, un pescar care o îmbia cu o ciorbă de pește fiert în apa din fluviu cade jos leșinat, de fapt ajuns subit de trăscăul pe care-i ingurgitase cu lăcomie etc. (Plasa monofilară).
Cu o mai pronunțată încărcătură socială, politică și culturală este povestirea în patru părți, Eu, servitoarea. Personajul central, Lina, descinde parcă, prin istețime și spirit caustic de observație, din comediile italiene și franceze clasice. Ea a fost sfătuită de ai ei să nu pară mai deșteaptă și mai instruită decât cei pe care-i slujește dar de care se amuză copios: scriitori colaboraționaști de altădată, politicieni libidinoși care cred că banii le dau drepturi speciale asupra femeilor pe cale le sponsorizează, țigănci care vin să-l consulte pe ginecolog deoarece sunt dornice să aducă pe lume băieți, în timp ce româncele nu știu cum să avorteze cât mai repede etc. O actriță, poreclită Ofelia, a ajuns să se identifice cu rolul jucat și nu-și mai găsește niciun rost în afara lui, în timp ce actorul ce-l interpreta pe Hamlet își vede liniștit de viața lui de familie. Un personaj memorabil prin forța iubirii lui pentru Lina este Orlando cel sărac cu duhul dar capabil de sacrificiu cum nimeni altul.
Proza Florentinei Loredana Dalian este de fiecare dată și sub toate aspectele ei o seducătoare și reconfortantă fiestă a spiritului.

Ion Roșioru