Să fii tânăr
atât de tânăr încât fiecare dimineață să poată fi începutul vieții
dar să nu știi care e dimineața aceea
atât de tânăr încât toate sevele strămoșilor
să fie purtate în sîngele tău
și să poată naște o lume întreagă
dar să nu știi chipul acelei lumi și nici capătul ei, vreodată
ochii tineri, cu verdele lor crud, fac iarba să crească
din pământul negru al primăverii,
subțire precum gândul cel bun în fața icoanei
înaltă cât un prunc ce a învățat să meargă
și scânteietoare în lumina soarelui
ca apa ce înfruntă setea

să fii tânăr
și să împarți lumea în două
apoi fiecare jumătate în alte două lumi
și iar și iar
până când aproape că nu mai vezi cu ochii
fragmentele atât de mici din lumea inițială
secționată și catalogată atât de precis
prea târziu afli că toate fragmentele se reunesc în același întreg
pe care nu îl pot părăsi
niciodată