Crema de cătină îi vopsește epiderma în galben. Respirația în verde. Poartă un costum ciclamen, calificat în primă instanță drept „strident”, tolerat mai apoi, aproape acceptat în virtutea asortării sale cu o anume revoltă adolescentin-feminină, cu o stare recidivantă, mai exact recrudescentă: starea de la miezul-zilei. La 39 de grade nu mai ești așa de sigur pe / de tine: îți ții gândurile în frâu să nu se izbească frontal de cuvinte. Și, totuși, picioarele lui mult prea păroase, sternul și mai și, ochii decolorați parcă, răsuflarea fără salivă, o moliciune stranie îi lezează un anume simț estetic, existențial. Ca să nu mai vorbim de piele, care, deși pătată de pistrui unul și unul, e mult prea albă, habar nu are să se bronzeze: se face roșie, aproape iritată, o rană cu hidoșenii, habitat al scenariilor obscure. În taină, redefinește o lege aparte a (re)alcătuirii masculine. Încruntarea ei trece în ochii lui drept elementară grimasă cu cauzalitate solară. Nu-i de mirare că dumnealui este foarte dispus să se oprească din a face plajă. Dar Sonia are planuri bine definite: fiecare zi cu porția ei, cu propria normă în trecerea de la nuanța X la nuanța X’ ș.a.m.d. Și ce-or să spună zilele următoare, cum se vor achita ele de propria sarcină, când anterioara nu a făcut-o? – Eu rămân... cel puțin încă o oră! – își precizase ea abrupt punctul de vedere. El nu păruse a se sinchisi: se ridicase pur și simplu și plecase. În primă instanță, într-o „zonă cu umbră”. Mai apoi, destul de repede, la hotel. Or, nu asta era atitudinea pe care o așteptase Sonia. Măcar să o fi contrazis. Să fi ridicat tonul. Să fi adus niște argumente, minimele plauzibile. De fapt, să fi conștientizat faptul că împreună plecaseră la plajă. Prin urmare, împreună urmau a se bronza și tot împreună aveau să părăsească nisipul arzător. Deși poate că în ochii altcuiva scena ar fi fost de o naivitate cel mult ridicolă, în orice caz total inofensivă, pe Sonia gestul lui a scos-o din sărite. Și nu neapărat pentru că orgoliul ei ar fi avut prea mult de suferit, ci pur și simplu pentru că reacția lui contrazisese acea elementară conduită a „evenimentului în 2”. Nici măcar nu-i spusese un biet „Hai și tu cu mine!” Dacă l-ar fi ascultat? Foarte probabil că nu. Dar cu siguranță ar fi apreciat acest gest, acest „tu și cu mine”. În imensitatea cerului prăbușindu-se peste deșertul castelelor de nisip, pentru prima oară înțelegea cu toată convingerea că pescărușii țipau pentru că erau morți de foame..., că doar niște imaginații barbare în sărăcia lor le puteau atribui daruri estivale și aptitudini generatoare poetic... Foarte probabil, nu picioarele lui păroase aveau să poarte vreodată vreo vină majoră, nici pielea mult prea deschisă la culoare, nici măcar verdele diluat al irisului... Un uriaș fără scrupule (doar fără ocupație?!) punea chipuri necunoscute oamenilor. Universul se strângea până în punctul acela în care nimeni nu-și mai putea auzi numele, nu-și mai putea recunoaște aproapele. Și – deși nimeni nu-și amintea de vreo mamă concretă – cu toții plângeau: nou-născuți cu instinctul fricii, al singurătăților, al predeterminării.