Nu îți mai știu culori prin răni recente
nici umbra, în mirarea mea să sape
fântână cu desiș de taine-n ape
în codru de cunoașteri miez, torente...

Ci-n plânsetul din clipă-n zări mioape
pe ochii mei, din ieri în râuri lente
clădeai acolo vane monumente
ca la o moarte, ori ca-n stih s-adape...

Îmi ești la vorbă, iată!, dulce ură
ce de atâta drag mi-ești uneori
când ai putea sub nimburi reci să zbori
nezăvorâtă de amor la gură...

Intram cu teatru-n liniști de culise
și-n tine ușa-n urma mea se-nchise...