fără îndoială nu lipseau piedicile precum culorile aprinse
din privirile mele sau glumele de prost gust despre rolul bisericii,
ne adunam sub colțul vreunei clădiri cu acoperișul ieșit
în stradă, nu aprindeam cauciucuri, nu voiam să atragem atenția
cântând sau strigând împotriva guvernului,
așteptam combinația zilei:
turiști care nu știau în ce parte e hotelul sau gara,
antreprenori cu nevoia forței de muncă.

mi-a trecut prin cap să scriu un poem social despre lucruri
neîntâlnite în povestea vreunui rapsod
popular,
în fiecare zi auzeam ca sfârșitul este tot mai aproape,
se putea vedea de pe Dealul Mitropoliei, dar eu tot nu credeam
să mi se întâmple tocmai acum
când începusem să ne cunoaștem mai bine.

trebuie să existe un timp și pentru cei care
încă nu iubiseră cu adevărat
nevestele, femeile de la bucătăriile restaurantelor,
fetele de nimic și de bani gata,
pentru care nopțile nu însemnau decât o experiență în plus,
sau funcționarele plictisite
de aceeași mâncare.

coana Titi venea pe la mama și-i spunea:
tu, Mariță, nici cu leacuri din buruieni n-o să-i treacă
pofta de dulce,
desfăcea pachetul cu pateuri calde de la cofetăria din colț,
turna cafea în care strecura câțiva stropi de rom în cănile spălate
și puse cu gura în jos la uscat, aprindea țigara, dintr-odată uita
de dorința arzătoare de-a scăpa de lumea invidioasă și viața grea
pe care Cel de Sus o obliga s-o trăiască.

sub geamul biroului,
continuam să ascult, convins că nimic nu este pierdut
atunci când cufundarea în vis și închipuire ia locul credinței,
iar Dumnezeu întârzie pe urma oilor rătăcite,
unde, cu siguranță, iubirea se va rândui cu încetul.