Suntem făcuți din cioburi. Mai mici, mai mari, nu suntem toți la fel. Dar cioburile sunt cele care ne definesc. Și ne clădesc în ceea ce suntem acum. Diferiți de ceea și de cine am fost ieri. Și creăm din noi, alcătuindu-ne, noi oglinzi. În care ceilalți se privesc de parcă ar fi ei înșiși. Însă doar ramele noastre rămân aceleași. Noi ne transformăm. Și ne lăsăm la îndemâna destinului de parcă noi am putea hotărî în locul nostru. Ceea ce ieri a fost nu se mai poate repeta astăzi. Deși experiența rămâne. Noi, însă nu. Ne privim în ceea ce am vrea să fim. Și rămânem cu gustul amar al unui trecut care nu va mai putea fi niciodată prezent. Nici în noi, nici în ceilalți. Și suferim cu fiecare fisură care se întrevede în noi, în ceea ce am fost atunci când puteam fi altfel. Dar nici atunci nu a fost să fie o oglindă întreagă. Ne vedem cu fiecare zi care trece. Și încercăm să fim ceea ce vrem să vedem în oglindă. Contururi care se ating. Și respiră. Un trecut prezent. Un trecut schimbat care ar putea fi cel mai prezent dintre noi. Etern.