Timpul îmi era, pe atunci, mult, mult mai prietenos, nemijlocit și nebăgat în seamă cu cine știe ce luare aminte de care să mă folosesc acum. Făceam glume, îl luam pe după umeri fără să îmi treacă prin minte că îl pierd, că îmi bat joc de el, că îl omor, că îmi scapă, că îmi fuge, că îmi alunecă. Își găsea sensul în orice, în te miri ce, neîntrebat, subtil, nu cântărea importanța nimicului, nimicul nu exista. Ba chiar zăbovea cu încăpățânare, zăbovea în orele de aritmetică cu doamna Voinea la catedră, zăbovea în după-amiezile prelungite de întârzierea autobuzului cu care trebuia să vină mama de la schimbul unu, zăbovea în înaltul sumbru al glasului tatălui meu pe când, cu orele, mă educa emoțional, zăbovea în atât de încâlcita tablă a înmulțirii cu opt și cu nouă, zăbovea în farfuria de ciorbă pătrunjelită, a cărei golire pe îndelete îmi condiționa ieșitul pe-afară unde mă așteptau copiii să batem mingea în ritmul inimii, zăbovea în promisa bicicletă ce nu mai venea, zăbovea în drumul spre casă cu un text îngroșat ("nu și-a scris compunerea cu Introducere, Cuprins și Încheiere") sub un biet șase în carnetul de note, zăbovea în iernile ce se întindeau albe până la sfârșitul lui mai, zăbovea în fânul prea uscat ce trebuia neapărat adunat, cu bunicii, de dragul lor, înainte să se pornească ploaia din cerul gata să se spargă peste noi de prea întunecat și de prea aplecat ce era. Da, zăbovea, nemilosul, zăbovea cu aceeași îndărătnicie, cu aceeași nesăbuință cu care, dintr-odată, pe nerăsuflate, îmi fugărește acum, strălucind, prezentul.