ce m-aș face fără să-mi bag picioarele curajului în ea de frică,
aș merge în mâini scriind pe caldarâmul hârtiei coșmarul,
colosal aș începe sfârșitul minților mele
iar tu ai fi doar o axiomă a haosului,
așezându-mă la umbra ta de femeie tăcută
mi-aș nihiliza pruncii din tine în legea strigătului, auzind spaime
frica e o teoremă demonstrată de îngerul cu aripi de-ntuneric

uneori când intră-n noapte curajul
ieșirea e-n lenea deplină a morții,
supraviețuitorii își injectează hărnicii de viteaz
în încă dimineți existențiale, băgându-și piciorul,
uneori în mormânt, așa, ca exercițiu
când mersul în mâini nu mai scrie teamă

pe un vitraliu al nopții frica desenează floarea morții
pe celălalt curajul pictează trandafirul roșu al sorții
nu există ziuă între aceste două depărtări
deși lumina așteaptă ochii

cu ochii tăi, femeie tăcută, privești întunericu-n măr de păcate
te sperii auzind șoapta din lăuntrul strigătului ce nu-l poți naște
în travaliul zborului din cuvânt ai ființă
și doar când mă strigi pe hârtie te-aud
povestind cu mâna mea inexistență
divinității aici

mi-e frig în mine, dau fuga și mă pitesc în sânul tău cu lapte cald
și mirosind a poezie