Anul 2021 a fost pentru mine un an de răscruce, în care am fost la un pas de a plonja în lumea celor drepți, trecând „la mustață” pe lângă moarte. Începând cu martie 2020 trăim cu toții sub semnul pandemiei. Cu temeri și agitație, cu restricții dar și contestație, cu acceptare dar și negație. Lumea se simte ca-n vremea unui război cu un inamic invizibil, nu știi de unde vine, pe unde trece, pe cine lovește în plin sau doar agață în treacăt. Cad ici și colo victime, unul din zece, ca la decimarea legiunilor romane.
Eu nu m-am speriat câtuși de puțin, nu am intrat în panică, nu mi-am luat măsuri speciale de protecție, nu m-am ascuns în casă ori în beci. Am respectat măsurile impuse de regimul sanitar doar din respect pentru lege și ordine publică. Dar n-am fost nici o clipă convins că aceste măsuri ajută realmente cu ceva. Ba mai mult decât atât, eram convins că pe mine nu mă poate lovi, că am o imunitate de fier, că sunt puternic și imbatabil, invincibil și inexpugnabil.
Asta până într-o zi. Era 22 martie 2021. Tocmai venisem de la sala de forță, dar parcă ceva nu era în regulă cu mine, amețeam la fiecare pas, mă dureau șalele ca niciodată, îmi simțeam capul greu și respirația era cumva șuierătoare. M-am gândit la o răceală obișnuită, cum mai pățisem de atâtea ori. Am făcut un duș fierbinte, dar parcă mă durea tot corpul, am luat obișnuitele pastile de răceală și m-am cuibărit în pat. Din care pat apoi, timp de o săptămână nu mă mai puteam ridica decât ca să merg până la baie, ținându-mă de mobilier și de pereți. De obicei în maximum o săptămână orice răceală îmi trecea. Asta însă nu mai trecea, se părea că e totuși ceva mai „specială”.
Dar tot nu mă gândeam la celebrul „covid”, pentru că încă nu-mi dispăruse gustul și mirosul, simptome despre care citeam pe net. Asta până când nu m-am mai putut ridica deloc din pat și nu mai puteam merge nici până la baie, nu mai puteam înghiți nimic, nici medicamente, nici mâncare, nici măcar apă. Și abia mai respiram.
Atunci mi-am zis „Gata, voi muri!” În patul propriu, tot evitând eu să merg pe un pat de spital. Cu greu m-am decis să sun la salvare. A sosit o ambulanță, dar n-am fost în stare să urc în ea decât dus pe sus de brancardieri. Acolo pe loc mi-au făcut testul, care a ieșit pozitiv pentru coronavirus. Am ajuns la spital aproape fără să mai pot respira, deși încă de pe ambulanță mi s-a pus masca de oxigen. La spital, secția de covid era plină, a trebuit să aștept vreo oră pe hol, până să se elibereze un pat, tușind până îmi ieșeau ochii din cap și sufocându-mă până în pragul leșinului.
N-am fost intubat pentru că încă mai putea respira cât de cât în mod natural, dar la tomografie plămânii mei arătau groaznic, afectați circa 70% de niște formațiuni fibroase de tip „sticlă mată” cum se exprimau medicii de pe secție. Medicul meu nu mi-a dat din start mari șanse de supraviețuire. Mi-a zis: „Eu voi încerca protocolul standard și încă ceva, un antiviral mai nou pe care-l încercăm acum, dar dacă în maxim zece zile nu vă reveniți, atunci, doar Dumnezeu cu mila vă mai poate scăpa.”
În loc să merg spre bine, situația mea părea mai gravă de la o zi la alta. Nu mă mai puteam ridica singur de pe pat, nu-mi mai puteam schimba nici măcar lenjeria intimă fără ajutorul asistentelor și infirmierelor, nu mai puteam respira fără masca de oxigen. Aveam tot mai des stări febrile și halucinații, nu mai știam când e zi și când e noapte, când sunt treaz și când visez.
La un moment dat nu mai vedeam decât umbre stranii în jur și întrebam asistenta care mă trata: „Doamnă, oare mai sunt viu, ori am trecut în lumea cealaltă?” Asistenta se stăpânea să nu râdă de vorbele mele și mă încuraja: „Stați liniștit că e bine, o să vă reveniți în curând”, dar le auzem pe femei vorbind între ele când credeau că nu le aud: „Domnu' e foarte grav, nu știu ce l-ar mai putea ajuta”. Dar într-o dimineață, la vizită, le-am auzit vorbind dintr-o dată altfel: „Domnu' își revine! Domnu' merge spre bine”. Asta mi-a dat puteri sporite să lupt, să ies din starea de abandon în preajma morții.
Am început să mă simt tot mai bine de la o zi la alta, mergeam singur la baie, mă spălam, mă bărbieream și parcă prindeam culoare în obraji și putere în corp. Am numărat zilele din calendar, era a zecea zi. Exact după spusele medicului. După alte câteva zile m-a întrebat dacă sunt în stare să mă descurc pe picioarele mele și i-am spus că da. Apoi mi-a făcut formele de ieșire din spital.
Dar cu respirația încă aveam probleme mari. Și mi-a spus că încă voi mai avea probleme multă vreme. Mi-a dat un aparat concentrator de oxigen pentru acasă fără de care n-am putut respira timp de peste patru luni. Toată vara am fost legat de pat și de acel aparat. Cu timpul însă am reușit să respir singur, să fac mișcare prin casă, prin curte, apoi tot mai departe, pe străzi și pe lângă Someș. Am început să fac iar exerciții ușoare de forță cu ganterele mele și chiar să muncesc una-alta pe lângă casă.
Până în toamnă mi-am revenit aproape complet. Încât multă lume care credea că voi muri, era uimită când mă întâlnea, ca și cum ar fi văzut o fantomă ori pe cineva sculat din morți. Se mirau nu numai că n-am murit, dar și de faptul că arătam mai „înfloritor” ca înainte. Trecusem prin covid în formă deosebit de gravă, razant pe lângă moarte, dar nu numai că scăpasem cu bine ci arătam și mai bine ca înainte de boală. De atunci îmi sună mereu ca un memento în minte vechiul adagiu: „Ceea ce nu te omoară, te face și mai puternic!”