Părintele Irinel Azianul, preot în apropiere de Râmnicu Vâlcea, dusese o viață lungă și îndestulată în rugă, dar și în cunoaștere a lui Dumnezeu prin firea lui inteligentă și curioasă față de ceea ce e bun și util. Preotul obișnuia să gândească și să creadă că el e ca un om de știință sau ca un filozof, numai că el nu se cunoaște pe sine sau pe om în general, ci cunoaște prin toate pe Dumnezeu și lucrarea lui Dumnezeu, deci numai obiectul de studiu diferă. Noi, preoții, suntem mai modești, gândea el, fiindcă astfel noi de apropiem de adevăr cu evlavie și respect și nu e nevoie să distrugem ca să înțelegem ceva, și totodată nu așezăm în centrul teoriei noastre omul, creatură fragilă și supusă erorii, ci divinitatea, omul fiind un mijlocitor al voinței și creației divine, prin urmare o unealtă oarecare, o realitate de tranziție, prin care indirect înțelegem dumnezeirea și creațiile sale. Omul este doar codul care ne permite să descifrăm limbaje vechi și mistere asemenea.

Și fiindcă cerul este și a fost locul predilect al epifaniilor, al aparițiilor în slavă ale persoanelor aflate în locașurile sfinte ale raiului, Irinel Azianul a purces mai întâi la descifrarea semnelor cerului în raport cu mersul vieții omenești. A adunat o mulțime de însemnări într-un caiet gros, în care își nota despre lună și stele, despre soare în toate anotimpurile și despre toate felurile de nori și la răsărit și la apus și despre toate felurile de ploi sau ninsori, de ceață, de vânt, și multe altele încă. În același timp își însemna cum și ce făcea el în același timp, cum și ce gândea, cum se simțea și cât era de sănătos, ce bucurii sau necazuri avea, precum și toate evenimentele mai importante din comunitate. De două ori pe an trăgea linie și aduna concluzii despre lucrurile și fenomenele care se repetau de mai multe ori sau aveau ceva în comun. Dar dacă era o eclipsă de exemplu, își punea un semn de întrebare – de unde să știu eu sigur că e eclipsă și ce e aceea? se întreba el în stil cartezian, biserica nu spune nimic clar despre eclipse, decât că au existat simultan cu martiriul vreunui sfânt – dar eu nu port trage concluzia că mă dor ochii sau oasele dacă e eclipsă sau din cauza aceasta, fiindcă eclipsele sunt rare și acelea pot fi doar coincidențe excepționale.

După vreo zece ani, timp în care copiii i-au crescut mari să meargă la școală, Irinel colecționase mii de observații și sute de concluzii. Abia acum vedea el roadele răbdării sale. Acum putea citi cerul zilei și nopții aproape în întregime și prezice sau explica ascunsele cauze ale diverselor fenomene aparente.

Irinel era un bun observator și ținea minte totul pentru a scrie în caiet seara. Vedea că trifoiul înalt se asociază cu mai puțini credincioși la slujbă. Tăia concluzia pripită, nu asta era cauza. Dar nu putea nega că dacă la asfințit norii au culoare de păcură vânătă, îl va supără în curând sinuzita cronică, la fel ca întotdeauna. Mai mult decât atât, devenise și un bun observator al stărilor sale sufletești și al durerilor trupești, astfel încât știa exact ce fel de durere de cap sau de burtă se asocia cu norii zdrențuiți peste tot cerul. Începuse să creadă că o anumită stare a vremii era asociată cu moartea sau botezul unui anumit tip de enoriaș.

Ceea ce preotul Azianul știa, și verificase de multe ori era că cerul curat ca lacrima Născătoarei era mereu datorat bunei înțelegeri, păcii, calmului și fericirii, exact așa cum cred toți. Și la fel era și în familia lui.

După mai mulți ani, sofisticata teorie gnoseologică a părintelui Azianul a început să șchioapăte și toate predicțiile sigure pe care obișnuia să le facă pe baza ei au început să nu se mai adeverească. Preotul s-a întrebat dacă nu cumva omul determina, tot printr-o mediație divină, fenomenele meteo sau alte obișnuințe ale vieții pământului și tutoror creaturilor, văzute sau nevăzute, târâtoare, umblătoare sau zburătoare. Totuși, nici așa lucruruile nu se mai potriveau ca mai demult. Irinel îmbătrânise și avea drept ajutor un proaspăt absolvent de teologie, căruia nu îndrăznea să îi explice ce crezuse el odininoară că era adevărat. La un moment dat a traversat o criză de conștiință și credință, specifică mai degrabă adolescenților, nu unor bătrânei care par cumsecade și buni, cum de altfel părea și preotul Irinel. A început să rătăcească printre scripturi și chiar picturi de maeștri, dintre care unele litografii circulau încă printre credincioși, cum ar fi Madona Sixtină a lui Rafael, în care în mod bizar și incomod apar în plan secund, pe fundal, capete de îngeri ce dau un aer misterios și întunecat viziunii. A început să vadă peste tot numai erezii și impedimente pe calea mântuirii.

În final s-a resemnat și a recunoscut că greșise. Necunoscute sunt căile Domnului a devenit, ca și în alte astfel de cazuri, butada lui preferată. Era bătrân și înțelesese aceasta, înainte de a fi prea târziu. Abia acum surâdea senin și împăcat cu soarta.