aș vrea să spun mai mult decât o fac cuvintele.
îmi zic să folosesc muzica.
nu. nu sunt compozitor
și nu sunt nici cântăreț;
nu mă prezint nici ca un ascultător.
folosesc doar cuvântul,
“muzica”.
îl strecor pe coala de hârtie
și din el se nasc toate notele.
unele zboară,
precum liliecii, sunt surde,
dar găsesc calea ascultării
și prind formele toate.
da, îmi zic.
așa e de spus,
folosind muzica.
ce poate fi mai vibrant?

recitesc manuscrisul dar,
tot ce-am dorit să spun nu-i acolo.
nici cuvintele, nici muzica,
nu reușesc să spună tot ce am de spus.
de aceea folosesc culoarea.
ați înțeles deja, nu sunt pictor.
nici nu am vreo galerie de artă
și nici măcar privitor,
cu ochiul limpede, nu sunt.
iau cuvântul “culoare”,
dau cu el peste diacritice,
peste virgule și peste unele cuvinte.
povestea mea prinde contur,
alb-negru prin rădăcini
și cu stropi de lumină repezită,
prinși de litere.
stropi ce fură imagini
din închipuitele depărtări
zgribulite deasupra nordului.
cât magnetism!

citesc, ascult, privesc…
în somnul creației proprii mă văd
prizonier al viselor neîmplinite.
cui să poți spune tot ce ai de spus
dacă tot ce ai de spus
este doar o fărâmă?
nici cuvintele, nici muzica, nici culoarea
nu-s destul.
trebuie să pun pe coala de hârtie
și piatra cioplită,
arcadele de lemn
și miezul de pământ ars;
trebuie să prind mărgele de sticlă,
să mă împrietenesc cu un mim care,
printre rândurile mele,
să spună povestea
ce-a rămas nespusă.

dacă aș începe cu “…și-apoi”
ar fi de înțeles că am lăsat pe undeva un început.
arheologii cuvintelor vor săpa,
vor găsi povestea.
și, mă gândesc să nu las nici un indiciu,
iar la final,
să închei cu misteriosul “și-apoi…”.
dacă vor fi curioși,
vor ști încotro.

și-apoi…