Azi, așa, dintr-odată și dintr-o nu știu ce nebăgare de seamă, m-am pomenit amintindu-mă într-o perioadă pe care mai că am uitat-o de neînsemnată ce era: într-o garsonieră din buricul târgului, sărăcăcioasă (două fotolii perfect inconfortabile, o măsuță între ele, o canapea nicicând întinsă de teamă să nu se dezmembreze, un stand pentru un televizor alb-negru care ținea și de bibliotecă, un stand pentru casete audio, un frigider proțăpit subtil în coridor și mai multe stative de flori pline, desigur, cu flori. Și, fiindcă nu înțelegeam să mă ating în vreun fel de alcool, singura mea beție era scrisul. Oricât de bun croșetor de cuvinte aș fi, nu aș fi în stare să redau felul în care mă îmbăta scrisul. Cumva realizasem că felul ăsta de beție era condiționat de nefericire - fericirea mă banaliza în activități pământești (nu mă întreba de ce și cum). Nichita se îmbăta cu alcool, eu cu nefericire. Așa că mi-o inventam, mi-o induceam ascultând Enigma, Gipsy Kings sau Julio Iglesias.
Și toate astea ca să-mi dau seama, dă dăștept ce sunt, după atâția ani, că eram atât de nefericit încât nu băgasem de seamă cât eram, la dracu, cât eram de fericit - eram beat de fericire prin nefericirea mea indusă - ce paradox idiot, nu-i așa?
De unde să-mi mai iau, astăzi, un astfel de paradox?
Linia dreaptă mă omoară - și n-am ce ști a-i face…