întâmplare cu un labrador auriu

Mi-am reamintit de o întâmplare cu un labrador auriu.
Cu mulți ani în urmă, eram cu fetița mea la plimbare când am întâlnit o doamnă care își plimba labradorul auriu. Era un câine drăguț, jucăuș și avea doar patru luni. A început să se joace cu Isabela și se ridica în două labe, ajungându-i până aproape de față. Isabela avea zece ani și era destul de înaltă, iar labradorul părea că o ține în brațe, nu altceva. Îmi pare rău că nu am avut inspirația să-i fotografiez, pentru că părea dragoste la prima vedere.
În cele din urmă, după ce s-au jucat pe îndelete, a venit momentul despărțirii. Labradorul cu stăpâna lui au făcut vreo trei metri când, dintr-o dată, câinele s-a oprit, s-a întors și m-a privit fix în ochi. Parcă mi-ar fi spus: „Cu tine ce e? Tu de ce nu mă admiri?”
S-a smucit din lesă aproape să scape și a venit la mine, târându-și stăpâna după el. Nu s-a lăsat dus decât după ce și-a primit porția de mângâieri, și de la mine. Avea labele mari și a ținut neapărat să și le pună și pe mine, cel puțin până acolo unde a ajuns.
Doamne, cât de umană mi s-a părut comportarea asta.