adevărul,
nu este un cuvânt tocmai nimerit pentru începutul unui discurs,
devin toți prea atenți;
te vor privi până dincolo de locul în care te afli,
atemporal te vor imagina,
și te vor căuta pe unde nici n-ai fost.

dar, nici să pornești vreun basm cu el nu e bun.
din start, se va plictisi cititorul.
cine să-și dorească realul în locul fantasticului?
în orice ipostază ai pune balaurul,
acesta n-ar părea altceva decât o șopârlă gulerată,
sau vreo lăcustă ceva mai dezvoltată...
hai fie, un păianjen lipicios!
cât despre vreo prințesă, nici că va putea fi vorba,
ar fi evident pentru oricine că este tunată.
iar prințul, nimic altceva decât un fotbalist în glorie.
deci, nu!

poate ar fi bun pentru o poezie.
că-n poezie nu poate fi trucat adevărul.
îl afirmi sau nu, el este acolo!
că-i la început, ori mai spre sfârșit, nimeni nu va da socoteală.
ba mai mult,
va fi răstălmăcit până când va avea puritate de 99,98%.
mai mult nici Dumnezeu nu cere.