A așteptat cu emoție prima zi de școală. Este sigur că va merge în clasa a doua. Da, dar el în clasa întâi n-a fost decât până la vacanța de Crăciun și un pic înainte de vacanța mare. O să poată citi în cărțile de clasa a doua pe care i le-a cumpărat mama încă de la începutul verii ? El crede că da. A încercat în Cartea de citire. A citit despre unul, Nuțu, care i-a mințit pe oamenii din sat că a venit lupul la oi, iar atunci, când acesta chiar venise, n-a mai sărit nimeni să-i dea ajutor. Nu i-a plăcut că pe acel mincinos îl chema ca și pe el. E drept că pe el nu-l cheamă chiar așa, ci ca pe tata, pe bunicul și pe tatăl bunicului, adică Nicolae. Și din A doua carte de religie a citit câteva rugăciuni. A mers foarte ușor, e drept pe unele le știa din clasa întâi, pentru că le-a auzit spuse de cei dintr-a doua. Învățau în aceeași încăpere toți copiii din clasele întâi, a doua, a treia și a patra, așa că nu-i de mirare că unii mai mititei îi făceau de rușine pe cei mai mari răspunzând în locul lor. Acum vor învăța într-o încăpere doar cei dintr-a doua. De sala unde va învăța a rămas dezamăgit. Se afla într-o casă ca și oricare alta de pe acea stradă. De ar fi fost barem într-o casă cu etaj, măcar ca aceea unde locuiau. Dar nu, casa era mică. Dintr-o curticică se urcau câteva trepte ce dau într-un coridor. De acolo, la stânga, pătrundeai în clasa lor. Două rânduri de câte șase bănci, în fiecare bancă ar fi încăput câte doi elevi. Între cele două șiruri era un culoar pe care ar fi încăput un singur elev. De la prima bancă până la peretele unde era tabla de abia avea loc o măsuță la care va putea ședea doamna. Tabla era agățată de perete destul de jos ca să fie loc deasupra pentru portretul Majestății sale Mihai întâi și a mamei sale, regina Elena. În cealaltă cameră ceva mai mare, în care învățau cei dintr-a treia, erau tot două șiruri de bănci. Dar aici pereții erau acoperiți cu multe icoane. Pe un perete din lemn, pictat și el cu icoane, ce avea trei uși se putea pătrunde în altar. Dar aici intra doar preotul în zilele de duminecă sau în timpul altor sărbători religioase. Atunci, dar cu o seară înainte, băncile erau mutate în cealaltă clasă și puse peste olaltă. În cursul săptămânii, elevii n-aveau voie să stea în clasă în timpul pauzelor pentru ca nu cumva să-i îndemne curiozitatea și să intre în altar unde ar fi putut face fel de fel de năzbâtii. De altfel, domnul învățător Boiceanu nu ieșea din clasă. De fumat, fuma pe scări și, în felul acesta, îi avea pe copii tot timpul sub supraveghere.
De două ori a străbătut Nuțu de mână cu mama drumul de acasă la școală, pentru ca să-l știe și să poată veni singur până acolo. N-avea cine veni cu el, deoarece și mama trebuia să fie de dimineață la școala orfelinatului. Noroc că-l cunoștea învățătoarea, doamna Pârlogeanu. A căutat-o și a găsit-o mama acasă. Chiar s-au și împrietenit.
Primele zile de școală i-au adus și primele necazuri. Copiii nu erau ca cei din Loamneș. Mereu căutau, și de multe ori găseau, ceva care să-l supere. A venit în prima zi de școală îmbrăcat cu cel mai frumos jerseu al lui făcut de mama din lână de angora. După prima pauză a văzut că Relu, cel lângă care a fost pus să stea în bancă, s-a mutat de lângă el în ultima. Stăteau acolo trei pe două locuri. Vocea ridicată a doamnei învățătoare l-a speriat doar pe el:
- Relu, treci imediat la locul tău! Nu v-am spus eu că n-aveți voie să vă mutați de la locurile în care eu v-am pus?
S-a speriat parcă și mai tare când a auzit răspunsul lui Relu. Fără nicio frică, foarte calm, acesta zise:
- Eu nu mă mai mut lângă ăsta nou pentru că de la sfetărul lui se ia lână pe hainele mele, uitați-vă aici!
Și-și arăta pieptul hainei care, într-adevăr, era plin de lână de iepure de angora. Pe dată Nuțu își aminti că Relu, în ora de dinainte, pe furiș, întindea mâna și smulgea fire din jerseul lui. A mai continuat apoi Relu cum o vecină a lor s-a îmbolnăvit grav de plămâni pentru că a purtat o căciuliță tricotată din lână de angora. Câteva fetițe au început să șușotească și ele despre pericolele la care se supuneau cei ce se îmbrăcau cu astfel de haine, că nu numai cei care le poartă se îmbolnăvesc, ci și cei care sunt prin apropiere. Toți copiii priveau spre el ca spre unul ce le poate face mult rău. De abia a putut să-i oprească învățătoarea amenințându-i că o să le dea o dictare în care vor fi multe cuvinte cu ghe și ghi și cu c de la Kilogram și că pe loc o să le dea note.
N-au trecut decât două ore și Nuțu s-a răzbunat pe Relu. Ba, mai mult, i-a mers vestea că ar fi unul dintre cei mai buni fotbaliști ai școlii și poate nu numai. Până atunci, când a jucat în primul lui meci, el n-a mai auzit de cuvintele meci și fotbal. Cu mingi de cârpă, acolo în satul unde a făcut clasa întâi, se jucau doar țări sau flori. Fiecare copil își lua un nume de țară sau de floare, iar cel ce arunca mingea în sus striga tare un nume de țară sau floare, iar cel ce purta acel nume trebuia s-o prindă. Fiecare minge prinsă însemna câte un punct. Urmau apoi certuri nesfârșite între participanți, deoarece nu toți erau de acord cu punctele pe care și le număra fiecare. Acum, până să înceapă meciul de fotbal, se făcea alegerea echipelor. Cei doi portari trebuiau să-și aleagă jucătorii de câmp. Alegea primul cel ce reușea să pună ultimul pas. Veneau unul spre altul punându-și, pe rând, tălpile lipite, una în fața celeilalte. Din când în când, după calcule de ei știute, mai punea câte o jumătate de pas, adică înaintea piciorului drept sau stâng își punea talpa piciorului în lat față de celălalt. Câteodată făcea câte un pas doar de un șpiț punând doar vârful tălpii în față. Relu era cel mai bun portar și aproape întotdeauna reușea să pună ultimul pas și în felul acesta să fie cel ce alegea primul jucător al echipei sale. Și acum tot Relu a fost cel care a ales primul jucător. S-au ales într-o echipă șase jucători, în cealaltă, cinci. Pe el nu l-a ales nimeni. Aproape că-i părea bine deoarece s-ar fi putut face iar de râs pentru că nu cunoștea regulile jocului. Dar, până la urmă, a fost ales și el în echipa în care erau doar cinci.
- Da` eu nu știu cum se joacă.
Îi răspunse la repezeală Mircea:
-Trebuie să dai numai cu piciorul în minge și s-o bagi în poartă, adică între cele două haine între care stă Relu. Încearcă și nu mai zice că nu știi că or să râdă iar ăștia de tine.
A ascultat sfatul și i-a mulțumit doar în gând celui ce i l-a dat
Până atunci nu s-a mai jucat nici cu mâna, nici cu piciorul cu o minge de gumă. A lovit-o cu putere înspre Relu. A trecut în viteză pe lângă el și s-a oprit doar în teiul de la marginea drumului. Toți au rămas surprinși, uitându-se cu admirație spre el. A auzit chiar ce a exclamat Emil: Al dracului ăsta, nu credeam să știe atâta fotbal! Toți strigau: gool...gol. Numai Relu era împotrivă, urlând din toate puterile: A fost peste bară... a fost peste bară...!Până la urmă au fost toți de acord că golul nu-i valabil. Jocul a continuat, iar Nuțu a mai băgat cinci goluri. Copiii ziceau că toate golurile au fost la firul ierbii. Relu n-a mai avut ce zice, dar se uita cu ură la noul fotbalist. De atunci, de fiecare dată când portarii își formau echipele, el era primul ales chiar și de Relu pentru că se temea de golurile lui.
Tot de atunci, Nuțu s-a împrietenit cu Mircea. Mai ales,după ce a aflat că tatăl său a fost omorât de ruși.
-Și al meu a fost omorât în anul trecut, la Iași, tot de ruși. A fost ofițer. Dar al tău ?
- Al meu a fost pantofar și a murit acum două luni.
- Cum așa? Războiul s-a terminat de mult.
- Nu chiar așa de mult. Unchiul Gheorghiță a venit astă vară de la război Dar nu s-a luptat cu rușii, ci cu nemții.
-Și cum a fost omorât de ruși dacă n-a fost la război?
- Avea atelier la Kvanka, acolo unde se întâlnesc tramvaiele. Dar n-ai de unde știi că ești nou prin oraș. Îi destul de departe de aici că nici eu nu mă încumetam să merg singur până acolo. De dimineața până seara lucra tata acolo. Câștiga bine pentru că prin prejur erau oameni cu dare de mână. Veneau și ofițeri să-și repare cizmele și mai ales să și le lustruiască. Nici să mănânce de amiazi nu venea acasă. Mergea mama cu sufertașul și-i ducea mâncarea. Într-o zi, cum stătea în fața galantarului pe scăunelul lui cu trei picioare și repara o pereche de pantofi, a trecut pe stradă un camion rusesc de care era legat un tun. Până a ajunge camionul în fața atelierului, tunul s-a desprins de el și a intrat direct în vitrină și apoi în atelier peste tata și l-a omorât pe loc.
S-a mai împrietenit Nuțu și cu alt coleg de clasă, cu Ghiță Hundișan. Acesta era mai mare ca el cu doi ani. A rămas repetent în clasa a doua, iar clasa întâi a început-o cu un an mai târziu pentru că a fost bolnav de tifos. I-a prins bine această prietenie. Niciun coleg, chiar și cei din clasa a treia, n-ar fi îndrăznit să-i facă vreun rău. A spus doar cu voce tare într-o pauză, să fie auzit de cât mai mulți Cine se ia de Nuțu să știe că se ia de mine. Să n-avem vorbe la urmă! Și nimeni nu s-a mai luat de el. Pentru că erau de acum prieteni Ghiță a vrut să-i spună un secret de-al lui punându-l înainte să jure că nu-l va spune nimănui:
- De unde crezi tu că am eu bani ca să pot cumpăra în fiecare zi atâta zahăr de cartofi.
Și într-adevăr cumpăra mult. Și era atât de bun, chiar dacă era tare și semăna cu o piatră. Dacă știai cum să-l mănânci, nu puteai să-ți rupi dinții în el. Trebuia doar să-l zgârii încetișor- încetișor cu dinții din față și apoi ți se topea în gură. Ceva mai bun nu crede să fi mâncat. Ba da, poate înghețata. Prima dată i-a cumpărat înghețată mama, pe centru, dintr-un bidon aflat într-un cărucior împins de un bărbat voinic. Într-o zi, căruciorul împins de același bărbat s-a oprit, în pauza mare, în fața școlii. Copiii, care stăteau mai aproape, au dat fuga acasă și unii s-au întors cu cei cincizeci de bani, cât costa un cornet mic de înghețată. El a înghițit de mai multe ori în sec și apoi a început să se gândească la lucruri plăcute, pentru a uita de înghețată. Îi vedea în gând pe moșu, pe Leu, pe Cezar. Dar, minune! Își făcu apariția Ghiță Hundișan ambele mâini fiindu-i ocupate cu câte un cornet mare de înghețată. Deci a avut la el doi lei. Mai înainte nu apucase să-i spună de unde are bani. Acum, după terminarea orelor, i-a povestit. În pauzele, în care domnul Boiceanu se ducea șă-și cumpere țigări, el intra repede în sala-biserică, apoi în altar, unde cu o sârmă îndoită scotea repede din Cutia milei câți bani se nimerea să fie acolo. Dar zicea, cu părere de rău, că niciodată n-a reușit să-i scoată pe toți