Periodic merg în Spania, în orașul care mi-a marcat decisiv viața și m-a format. Văd reclame peste tot cu tineri și tinere mai altfel. Panouri mari, moderne, scumpe. Oamenii din anunțuri au sindromul Down și vorbesc despre sport și artă, alții se referă la leucemie și zâmbesc din mijlocul unei familii fericite. Pe alte panouri publicitare se vorbește despre câini și pisici care merită o viață mai bună și despre cauze evreiești ridicole, inventate, tocmai bune să bage idioții "corecți" politic bani în ele. . În fața celui mai celebru magazin local stă un afiș enorm cu oameni mutilați promovând o fundație. Apar trei conturi bancare și nouă sponsori de mărime mondială. Alături sunt panouri anunțând reduceri la îmbrăcăminte și electronice în care defilează femei supraponderale și bărbați negri și asiatici. Nimic despre copii orfani, oameni ai străzii sau bătrâni singuri. Nu am avut niciodată cu adevărat probleme cu lumea de azi. Acum am. Mari. Nu îmi mai găsesc locul. Mă simt discriminat, izolat, ignorat. Nimic nu mi se mai adresează. Nu am sindrom Down, nu am câini, nu sunt bolnav, nici gay, nici gras sau asiatic și nici evreu. Văd în Europa curente care vor inunda și România. Am nervi. Mă simt discriminat, minoritar, exclus. Nu am chef de copii cu sindromul Down, de persoane cu handicap, de câini și pisici fără adăpost și nu susțin nicio cauză a niciunei nații. Nu sunt vreun sfânt și nici nu mă interesează domeniul. Voltaire zice că e nevoie să fii egoist pentru a savura adevărata fericire. Vreau să văd femei frumoase defilând pe pasarele de haine mișto și bărbați albi ca pe vremuri și nu-mi mai pasă de niciun război, niciunde. N-am timp de victime, mă am pe mine și e suficient. Atâta promovare și încercare de schimbare a societății "în bine" are efect invers. Mi-e silă. Am chef mai mult ca niciodată de mine, de viața mea, de oamenii mei. Viața e a dracului de scurtă și nu cred într-o alta următoare. Vreau să râd și să mă iubesc cu familia mea, cu lumea mea. Fiecare cu norocul și destinul lui. Ashes to ashes, dust to dust, societatea e un "rust", cum zice un amic englez. Un rahat, o porcărie, un rateu. Un cretin țipă în urechea mea ceva despre minorități sexuale și tristețea lor, anunță o campanie de doi lei de incluziune și alte mizerii. Îi dau un cot în gură și îl trimit direct și rapid în rândul comunității cu handicap. Două secunde mă simt mai bine. Cu ochii minții văd panouri publicitare despre poezie, flori, plaje pustii, răsărituri aztece de soare și despre concursuri de visare.