mă uit din tocul ușii cum stai și asculți cu răbdare și cu plăcere despre cum se scoate părul din canalizare cu bețișoare. cea care explică manevra are o mimică de drogată și tonul unui ins scăpat de la nebuni, cel puțin asta-mi spui, făcând un gest cu mâna, să iau loc.
pare să-ți placă.
aia pleacă zeloasă și tu spui că Mihaela a zis că ce mult o costă ucrainienii.
zic că nu ar trebui să o asculți pe Mihaela, gândindu-mă la câtă risipă desfrânată produce, obezitate cu operații supraevaluate - în timp ce un copil nu își permite o plombă la măsea- mașini extra scumpe, case cât să încapă toți ucrainienii...
iar tu îmi spui că muncește pentru asta.
eu zic că se roagă; se roagă să fie la ei banii altora.
vai! cum ți-ai permis să spui asta!? tonul agresiv și niște argumente inepte de genul “biserica nu ajută…”
răspund agresiunii imitându-te: vai! vai!
consideri că ești îndreptățită să crezi că ai dreptate.
nu zic altfel, dar văd că n-ai trecut de propria condiție, să te recunoști pe tine însăți și să îi recunoști pe ceilalți, așa cum sunt.
mă uit pe calendar, șapte aprilie. alături de dată notez: cei care nu sunt în stare să trăiască poezia vorbesc despre ea, dar neapărat în lipsa poeților. oricum, poeții n-au a le reproșa nimic.
tu ce părere ai?
despre ce?
îmi dau seama că n-am gândit cu voce tare.
când am venit era unul în fața blocului, vrăjea o puștoaică, ceva asemănător cu faza aia din Punguța cu doi bani, când se întoarce găina bătută de babă și, mândră tare, se isprăvește ouând o mărgică!
așa... și!?
nimic. ies. mă duc la oficiul poștal.
de ce?
să-mi aflu originile.

mi-au fost de-ajuns timbre de paisprezece lei și o mostră de scuipat adăugată într-un lichid primit odată cu instrucțiunile de folosire ca să-mi aflu originile: sunt nouăzeci la sută om ce poartă în el urme de om.
zece la sută ce oi fi?