Drumul către casa ta trece prin fața ferestrei mele. Dacă a fost un lucru bun, sau nu, decide tu.

Ciudat mai e și orașul ăsta! Adică orașul, în general… Treci zilnic pe lângă câteva zeci de persoane fără să le dai o atenție deosebită, cu excepția unei scurte evaluări, care include defecte evidente în frizură, vestimentație, expresie facială sau chiar mers. Puținii indivizi pe care îi recunoști, îi saluți de obicei fără să te oprești, cu căldura pe care o merită fiecare. Restul oamenilor sunt doar figuranți nesemnificativi, cu unicul rol de a-ți crea impresia că nu ești singur în viață.

Cu atât mai mult cu cât orașul nostru nu este foarte mare, însă e pe moarte. De ce spun asta? Pentru că pot să mă plimb în miezul zilei prin centru și să nu mă întâlnesc decât cu vreo 4–5 dintre cei câteva sute de locuitori pe care îi cunosc îndeajuns de bine încât să-i și salut. Înot, practic, într-o mare de fețe necunoscute, sau cel mult vag familiare, fără nici un colac de salvare. Sau, în fine, cu unul singur.

În toamna anului 1995 am împlinit 13 ani. Doamne! cât timp a trecut de atunci…!! Abia îmi mai amintesc cum era să fiu copil, și cred că sunt printre puținii norocoși?! Ah! vârsta inocenței… vârsta visării… vârsta săniușului…

Nu am avut niciodată prea mulți prieteni, dar cei pe care i-am avut mi-au fost mereu alături. În bucurii și în tristeți, dar mai ales la joc, eram mereu nedespărțiți. Iar săniușul nu era o excepție. Din câte îmi amintesc, a fost o iarnă destul de geroasă, dar și cu zăpezi mari și dese, bucuria noastră. În fiecare an, pe dealul nu prea abrupt pe care îl formează digul chiar în fața blocului meu, copii din aproape tot orașul veneau să se dea cu sania. Se făcea un derdeluș, de-ți era mai mare dragul numai să-l privești, d-apăi să te mai și dai… După doar o săptămână, lucea ca sticla în lumina palidă a stâlpilor stradali din apropiere, în serile întunecate când venea mama după mine să mă ia acasă. Ce mai! Raiul pe Pământ.

Nu știu, poate amintirea mea, imaginea pe care o păstrez în minte, să fie încețoșată?! Nu cred, e prea importantă. Mai probabil că era într-adevăr o zi mohorâtă, poate că și ningea puțin… În fine, eram la datorie pe derdeluș, cu prietenii mei. Pârtia lungă de vreo 30 de metri nu oferea întotdeauna „senzațiile” dorite, deși se termina abrupt cu o cădere de vreo doi metri pe pietre și apoi în apă, și nu puțini temerari au ajuns în râul nu prea adânc, dar rece, după cascadorii mai mult sau mai puțin voite. Și cum eram la vârsta la care fetele ne suscitau nouă, băieților, un interes prea mare ca să îl putem concentra într-o direcție normală (încă din clasele primare îmi câștigasem printre colege reputația de „Nenea Degețică/ Pică în fund și se ridică!” ), am început să ne luăm de fetele cu care împărțeam derdelușul, într-un mod care atunci părea distractiv: mergând pe lângă sania lor, paralel, apucam cu o mână de sanie și le răsturnam. Probabil că nu era prea plăcut, pentru că multe dintre ele se revoltau și nu puțini s-au ales cu obrazul roșu în formă de palmă. Tu nu m-ai pălmuit, în schimb m-ai luat tare, așa de tare, încât m-am speriat. Nu am nici cea mai mică idee ce mi-ai zis atunci, dar tot restul zilei am știut să mă feresc de fata aprigă în hanorac roșu.
Interesant e că abia după câțiva ani mi-am amintit ziua asta, și tu ai luat, pe drept, locul necunoscutei în roșu. De-abia atunci am recunoscut valoarea amintirii și am pus-o la păstrare, dar era prea târziu. Primele cuvinte pe care mi le-ai adresat (chiar și spuse la mânie!) și singurele de altfel pentru o perioadă de aproape 6 ani s-au pierdut pe veci. Asta a fost prima mea greșeală.

Și hai să spunem că nu a fost una atât de importantă, cel puțin nu pentru altcineva decât mine, dar au urmat altele pentru care nu cred că mă voi putea ierta vreodată.

Încă din clasa I am avut colegi buni la învățătură, colegi cu care eram într-o permanentă competiție. Asta mi-a dezvoltat la maximum ambiția, și am ajuns unul dintre cei mai buni. Și mi-a plăcut. De fapt, cred că ambiție a fost doar la început, mai târziu învățam doar din inerție, cu impresia că eram cel mai bun. Și nimic nu putea să mă contrazică. Așa am ajuns, cum destui colegi, mai pe la spate, mai în față, mă „alintau”, un tocilar. Și fără să vreau, fără să știu, mi-am îmbrățișat soarta. Dar nu mă înțelege greșit: nu eram eu ăla care să stau toată ziua în casă și să învăț, să tocesc. Nu. Eram tocilar pentru că stăteam toată ziua în casă. Punct. Deși aveam prieteni buni, rareori ieșeam din casă, preferând să stau și să mă uit la televizor.

Poate că și ambiția mamei în legătură cu mine a avut vreun rol. De multe ori simțeam că învăț pentru ea, nu pentru mine. Dar nu pot să dau toată vina pe ea. Poate că eram eu predispus spre o anumită stare de spirit, o anumită visare și însingurare, o detașare deloc benefică de ceilalți copii de vârsta mea. Să fi fost de vină succesul meu la școală? Oare notele mele m-au făcut să mă simt cumva superior colegilor? Încă de când am început să-mi dezvolt o personalitate am simțit nevoia de a fi altfel decât ceilalți, de a fi propriul meu stăpân. Nu încercam să mă infiltrez în vreun grup, nu am început să fumez ca să fiu acceptat de cei „șmecheri”, dar nici nu m-am apropiat în vreun fel de cei „cuminți”. Așa că am închis ochii la lume, am devenit un introvertit. Eram „neutru”. Dar când în fine i-am deschis din nou, eram singur. Am descoperit că toți ceilalți mi-o luaseră înainte. Asta nu se întâmpla înainte de liceu. Chiar și în clasa a XII-a, o profesoară mi-a zis că gândesc exact la fel ca un elev de clasa a XI-a. Se înșela. Încă nu ajunsesem așa departe.

Și totul a început în clasa a VII-a. Nu știu de ce, anul ăla școlar, privit retroactiv, pare să fi fost cel mai important din viața mea, până acum. Și doar începuse ca oricare altul! Trecuseră doi ani de când, o dată cu schimbarea școlii, trecusem și la sistemul de învățământ gimnazial, –știi!–, cu diriginte și o zdroaie de profesori. Aveam prieteni foarte buni printre colegi, și cu profesorii mă înțelegeam de minune. Unuia dintre acești prieteni (de fapt, cel mai bun prieten al meu din gimnaziu), îi plăcea de o fată. Nimic mai normal, nu? Ei bine, nu. Nu pentru mine. Era ceva nou, ceva inedit… Cum adică să-ți placă de o fată?! Am urmărit cu interes idila nevinovată constând în schimb de bilețele în pauză (fata era dintr-o clasă mai mică), cu detaliile împărțite cu mărinimie de prietenul meu. Am încercat chiar să-l ajut, reușind însă, în cele din urmă, să mă ajut mai mult pe mine. Involuntar, binențeles. Dar iată cum s-au desfășurat lucrurile.

Nu știu de unde am luat eu ideea nebunească, cum că aș putea scrie o poezie. Dar m-am pus pe treabă. Într-una din pauze, pe spatele caietului de română am încropit vreo șase versuri simple, cu rimă cu tot, care i-au plăcut prietenului meu, așa că s-a decis să i-o înmâneze fetei. Pentru ca în pauza următoare, cea mai bună prietenă a fetei (care era de fapt fiica unuia dintre cei mai respectați profesori din liceu), să vină la mine înfuriată, că de ce o fac nebună. Se pare că un vers din mica mea creație („Chiar de te văd cu țârâita” –mie mi s-a părut un derivat al expresiei, de altfel deloc literară, „o țâră”; ce vrei, eram doar un amator!) a fost găsit jignitor de sus–numita, care tuna și fulgera că mă spune tatălui ei. Cu greu am reușit să-i explic că versurile mele erau nevinovate, și în cele din urmă s-a mai calmat. Dar cred că de atunci, lucrurile între prietena ei și prietenul meu nu au mai fost la fel. Atunci, pe moment, m-am lăsat de meseria de poet, dar micul meu poem s-a dovedit a fi baza unei creații ulterioare nu prea valoroase, dar de care sunt mândru. Oricum, sper că prietenul meu nu s-a supărat, deși nu a dat niciodată de înțeles acest lucru.Totuși, cu prima ocazie, îl mai întreb o dată. Ca să fiu sigur.

Și dacă așa a început cariera mea literară (de fapt, mai scrisesem eu o mică poezioară, cu ceva ani în urmă, dar mi-e jenă s-o amintesc), prima mea simpatie s-a datorat unui alt coleg și pasiunilor lui pentru fete.

Nu știu dacă îți mai amintești, dar pe vremea aia erau la modă caietele acelea cu o întrebare pe fiecare pagină, și cu răspunsuri numerotate. Oracole, dacă nu greșesc. Ei bine, deși nu am participat decât la unul sau două de astfel de „sondaje de opinie”, mă mai delectam uneori cu lectura lor, multe din întrebări fiind chiar amuzante. Evident, unele dintre întrebări aveau un caracter mai personal, ca de exemplu „De cine îți place?” sau copilării de genul ăsta. Așa am aflat că acestui coleg al meu îi căzuseră cu tronc vreo patru fete, dintre care două chiar din școala noastră. Curios, am început să le urmăresc pe fetele cu pricina, și nu știu cum una din ele mi s-a părut chiar simpatică. Ea a devenit primul obiect al afecțiunii mele de adolescent în devenire. Asta se întâmpla chiar la începutul clasei a VII-a, iar până în clasa a X-a când fata a terminat liceul (era cu doi ani mai mare decât mine, deci oricum nu ar fi mers), nu am făcut decât să o urmăresc prin pauze și atât. A, parcă i-am și scris numele pe o bancă. Oricum, de atunci nu am mai văzut-o, și aș prefera nici să nu o văd, pentru că vreau să rămână o amintire frumoasă și atât.

Tot în clasa a VII-a a mai avut loc o întâmplare de care nu sunt deloc mândru. Când m-am mutat la liceu în clasa a V-a, cam jumătate din noua clasă era formată din foști colegi din clasele primare. Printre ei și o colegă foarte deșteaptă, cu care rivalizasem încă din clasa întâi și care era totodată și una dintre cele mai bune prietene ale mele. Din păcate, pe atunci eu nu știam asta, și atunci când ea mi-a zis: „Tu știi că eu te iubesc…?!”, eu am luat-o ca pe un simplu compliment și am râs. Nu batjocoritor, ci mai degrabă măgulit, dar am râs. Degeaba am încercat mai târziu (mult mai târziu!) să repar greșeala, cred că nu m-a iertat niciodată. Acum suntem încă prieteni foarte buni, dar nu mai e ce a fost și nici nu va mai fi ce ar fi putut să fie.

În apărarea mea, era perioada „ochilor închiși”, o perioadă pe care am s-o regret poate toată viața. Și când am deschis ochii?! Nu știu, poate nici acum; sau poate în clasa a XI-a, când fiind într-o clasă cu doar șase fete, și cu un grup de băieți hiperactivi, „trupa veselă”, am ales să stau printre cei „cuminți”, deși poate dinafară pare că nu i-am părăsit niciodată.

Cam atât despre clasa a VII-a. Dar mai apoi a venit vacanța! Dulcea vacanță de vară… Pe-atunci îmi plăcea la nebunie să joc fotbal. De fapt, dintotdeauna mi-a plăcut, de când băteam mingea pe trotuarul din fața blocului cu mulți ani în urmă. Acum însă pericolul spargerii geamurilor era mai mare ca oricând, că doar crescuserăm și noi. Așa că ne-am mutat terenul în locul în care iarna ne dădeam cu sania. Era iarbă din belșug, iar poarta formată din două pietre era arhisuficientă. Binențeles că multe mingi s-au dus pe apa sâmbetei (la propriu), dar nu era zi în care să nu fiu prezent pe teren. Și nu era zi în care tu să nu fi la geam ca să ne urmărești (așa credeam eu, așa speram). Și știi cum spunea Eminescu: „El iar, privind de săptămâni / Îi cade dragă fata!” Eram un tigru pe teren când tu erai la geam. Eram în culmea fericirii. Și când nu erai, stăteam aproape încontinuu cu ochii îndreptați în sus, încât mă luau prietenii la rost că de ce nu sunt atent la joc. Așa s-a terminat vacanța: cu meciuri interminabile în care mai mult încercam să te impresionez, decât să mă distrez eu. Atunci am început să bănuiesc că te iubesc.

Noul an școlar nu a adus multe noutăți, în afara unei presiuni crescânde din partea părinților și a profesorilor în legătură cu iminentul examen de admitere în liceu. Totuși, în drumul către școală eram mereu atent și te căutam în fiecare dimineață prin mulțimea de elevi și nu de puține ori te-am și găsit. Mergeam tăcut la o distanță respectabilă în urma ta, și te sorbeam din priviri. Din păcate, pe la mijlocul drumului tu o luai în altă direcție, de unde am putut deduce însă școala unde învățai. Era celălalt mare liceu din oraș, liceul rival, aș putea spune. Bănuielile mi-au fost confirmate anul următor, când a avut loc marea competiție televizată între liceele noastre. Eu eram deja acum licean, în clasa a noua a aceluiași liceu în care învățasem și în gimnaziu, dar nu la secția dorită de mine, deoarece în urma unei prea mari încrederi în forțele proprii, la admitere am cam dat-o în bară, nimeni, nici măcar eu, nefiind mulțumit de rezultatele mele. Oricum, în ziua marelui concurs, eu în roșu și tu în galben (poate că era mai potrivit invers, conform tradiției), ne-am întâlnit pe aleea din fața Sălii Sporturilor. Îmi amintesc și acum, eu eram singur, iar tu cu o prietenă. Era ca în Romeo și Julieta lui Shakespeare, când cei doi s-au întâlnit la bal. Cu o mică diferență: de data asta, timidul Romeo, plin de complexe și inhibiții, nu a mai avut curajul să îți mai spună ceva. Tot restul concursului nu am făcut altceva decât să te caut cu privirea prin mulțime. Nu te-am mai găsit.

Cred că tot în clasa a noua am aflat, în sfârșit, cum te cheamă. Veneam într-o zi de la școală, când te-am văzut în fața mea, pe la vreo zece metri. Erai cu prietena ta, probabil tot de la școală veneați. Parcă nu prea aveam chef să te depășesc, așa că am încetinit. Atunci ți-am auzit pentru prima oară numele. Așa te-a strigat prietena ta și așa am denumit-o și eu pe fata visurilor mele. În legătură cu această prietenă, nu știu nici azi cum o cheamă. Mai mult, deși v-am văzut împreună de atâția ani, eu încă nu știu cum arată. Bun, are părul lung, negru, dar fața nu i-aș recunoaște-o nici dacă ar sta în fața mea. Și asta pentru că mereu când vă vedeam, nu puteam să-mi iau ochii de pe tine. Poate că nu mă crezi, dar ăsta-i adevărul! Nici figurile pasagere ce apăreau uneori la geamul tău nu le pot recunoaște, deși știu că sunt părinții tăi. Îmi cer scuze față de toți, dar tu ești mult mai importantă pentru mine. Ce altceva poți să vezi când te uiți la Soare, decât Soarele?! Pe tine te-aș cunoaște dintr-o privire. De fapt, nu chiar, dar am să revin la asta…

Anul s-a scurs fără alte evenimente deosebite în afara dimineților când ajunsesem să plec la școală atunci când consideram eu că treci prin fața blocului, a drumurilor pline de angoasă de la școală până acasă, când eram mereu atent să văd dacă nu vii și tu, și a partidelor de fotbal pe care le țineam ori de câte ori puteam pe terenul din fața blocului tău. Și asta e valabil și pentru anii ce au urmat.

Un alt moment memorabil se petrecea anul următor, în clasa a zecea. Deja aveam alți prieteni printre noii mei colegi, și cu unul dintre ei veneam acasă într-o geroasă zi de primăvară. În fața noastră, două fete îmbrăcate amândouă în roșu. Una din ele erai tu (să fii fost același hanorac roșu? Puțin probabil!). Când ne-am apropiat, spre stupoarea mea, colegul ăsta al meu v-a salutat. Am rămas perplex. Abia a doua zi am avut curajul să-l întreb de unde vă cunoaște, ca să aflu că e vecin cu un coleg de clasă de-al vostru, sau cam așa ceva. Atunci am aflat și eu că erai în clasa a XI-a, și așa a aflat prietenul meu de pasiunea mea perenă și obsesivă pentru tine. A fost primul.

Obsesivă pentru că erai obsesia mea. De la un timp deja începusem să te visez. Dar nu așa… Aproape noapte de noapte! De cele mai multe ori, stăteai doar la fereastra ta și priveai în jos la noi, muritorii de rând. Dar uneori, când aveam noroc, era mai mult. Ai auzit, sunt sigur, de visul lucid. E atunci când, în timpul unui vis, te oprești și-ți spui: „Hopa! ceva nu-i bine. Așa ceva nu se poate. Sigur visez!” Și prin faptul că ești conștient că e doar un vis, îl poți controla într-o măsură mai mare sau mai mică. Dacă ai ști de câte ori mă trezeam în mijlocul visului și-mi spuneam: „Oare ce mai face scumpa mea?” Și-mi imaginam că sunt în fața blocului meu, și o luam la fugă spre tine. Dac-ai ști de câte ori am încercat să urc blestematele alea de trepte până în fața ușii tale?! Mă trezeam de multe ori lac de sudoare și plin de regretul că nici măcar în vis nu îmi ești aproape…

Și această obsesie a mea nu a rămas fără ecou. Tot printr-a zecea, în timpul unei ore de matematică, în care profesorul ne povestea cum a câștigat el un concurs de epigrame, am simțit deodată nevoia de a-ți spune ce simt, așa că am încropit un mic catren care s-a dovedit a fi chiar bunicel (Extaz - n.a.). M-am convins și eu de asta abia după ce câțiva colegi l-au citit și mi-au spus că le-a plăcut. Și așa mi-am reluat activitatea creativă, însă într-un ritm nu prea alert. Nu că aș fi fost neinspirat (cum aș fi putut fi când tu erai mereu în gândul și în inima mea?!), dar mă complăceam într-o dulce și constantă reverie, „il dolce far’ niente”, cum ar fi spus italienii.

Asta să fi fost problema mea?! Comoditatea? Nu… M-aș mira să fie singurul motiv. Am vrut de atâtea ori să-ți vorbesc, și nu doar în vis; am vrut să mă apropii de tine pe stradă, să-ți zic „Bună, ce mai faci? Eu sunt un mare admirator de-al tău și mă îndrebam dacă…” Hai să fim serioși!! Abia trecusem de faza cu ochii închiși, eram încă mic copil. Treceam pe lângă tine pe stradă și-ți evitam privirea, inima îmi bătea ca după maraton și tremuram ca varga. Cu toate astea, după ce treceai, eram cuprins ca de o beție feerică și eram mulțumit că măcar te-am văzut, că măcar exiști, că nu ești doar un vis frumos…

Asta a fost a doua mea mare greșeală, și poate și cea mai gravă. Am lăsat să treacă atâția ani, poate cei mai frumoși din viață, fără să încerc măcar să îi împart cu tine. Și numai din cauză că am pierdut startul. Dar ce e rău în a vrea să rămâi copil? Să ai propria ta lume, fără toate suferințele, eșecurile și dezamăgirile vieții de zi cu zi…? Fără lăcomia, ura și parșivitatea Omului?!

Îți spun eu ce e rău… Te-am pierdut pe tine, fără măcar să te fi avut vreodată. Fără măcar să-ți fi spus cât de mult te iubesc, fără măcar să știi cât de mult a însemnat pentru mine simpla ta existență, faptul că te știam acolo, la doar câțiva pași și te mai și vedeam din când în când…

Și când mi-am dat eu seama de asta, era prea târziu. Sau, nu…?!

Nu știu cum era la voi de Sf. Valentin, dar în școala mea, încă din dimineața zilei de 14 februarie, la ușa fiecărei clase atârna o cutiuță poștală, frumos ornamentată, pentru bilețelele pe care toți le așteptau cu nerăbdare. Așa s-a întâmplat și în clasa a XI-a, când însă, pentru mine, a fost o zi cu totul specială. Era o dimineață de februarie cam răcoroasă, așa că îmi luasem o geacă destul de groasă pe mine. Scrisoarea era pregătită deja de vreo două zile. De fapt, era o bucată de hârtie ondulată pe margini, pe care scrisesem cât am putut eu de frumos (care nu era însă nici pe departe îndeajuns de estetic) cele patru versuri compuse cu un an în urmă. Cum îți știam cu aproximație numărul de apartament, aveam de gând să o las în cutia ta poștală. Împachetată ca o felicitare, am băgat-o în buzunarul de la piept și pentru că nu aveam încă destul curaj, mi-am zis să trec întâi să cumpăr pâine. Zis și făcut. Când m-am întors însă de la pâine (care era în direcția opusă, la câteva sute de metri) am descoperit înspăimântat că hârtia dispăruse. Am făcut drumul până la magazinul de pâine de vreo două ori, dus–întors, și tot nu am găsit felicitarea. Pare incredibil, știu, dar e cât se poate de adevărat! Binențeles că a doua zi, când mi-am luat iarăși geaca, din mânecă a căzut hârtia. Din greșeală (sau poate de emoție) nu nimerisem buzunarul. Soarta? Ghinonul? Nu cred. O serie de evenimente complet nefavorabile mie. Atât. Trebuie să recunosc că întâmplarea m-a demoralizat profund. Dar acum nu mai aveam ce face. Felicitarea avea notată clar data și evenimentul. Expirase.

După cum îmi spusese binevoitorul meu coleg, tu erai cu un an mai mare decât mine. Deci erai în clasa a XII-a. Evident, eu nu aveam pe atunci nici o idee cum e să se apropie Bac-ul. Totuși, fiind conștient de el, prin iulie, când absolvenții de liceu trecuseră deja prin focul examenelor, am făcut o vizită liceului tău și am aruncat o privire pe listele cu rezultate. Nu-ți știam decât numele mic, dar din fericire, erau doar două fete cu acest nume dintre toți absolvenții, și cum știam și secția la care ai terminat am dedus și numele tău de familie. Un alt amănunt important în misiunea mea de a te descoperi.

Și așa am ajuns și eu în clasa a XII-a. Același prieten cuasicomun m-a informat că pleci la facultate la Cluj. Și nu știu exact care a fost treaba, lipsa ta m-a lăsat să mă concentrez sau dorul de tine m-a inspirat în mod deosebit, că în cele câteva luni până la bacalaureat, pe lângă studiul de rigoare, am și compus marea majoritate a creațiilor mele literare de până acum. Oricare din cele două variante ar fi, sunt convins că tu ești cauza și pentru asta îți mulțumesc. Până la Sf. Valentin aveam deja destule poezii dedicate ție, din care am putut să selectez ceva deosebit. De data asta, am pus noua felicitare, precum și cea din anul precedent, într-un plic timbrat și am lăsat pe mâna Poștei Române sarcina pe care cu un an înainte nu o putusem duce la îndeplinire. Adresa ți-o știam, numele deasemenea, nu mi-a rămas decât să mă semnez cu numele mic și să o pun la poștă. Știam că nu mă cunoști, dar mai aveam o mică, insignifiantă și irațională speranță că mă vei opri pe stradă și-mi vei mulțumi pentru felicitare. Vise de copil. În primul rând pentru că până în vacanța de vară, nu te-am mai văzut defel. Deși eram atent în fiecare week-end, nu te-am mai văzut, nici măcar la geam. Prietenii mi-au spus că te-au văzut o dată sau de două ori (deja aflaseră majoritatea despre pasiunea mea mistuitoare), dar pe mine m-ai cruțat.

A trecut banchetul, a trecut și serenada (care a fost, apropo, apogeul carierei mele școlare), dar eu nu m-am putut bucura în pace de ele. Trebuia să vină colegele să mă invite la dans. Așa de tare mi-era dor de tine (asta, și faptul că sunt un antitalent la dans)!

Într-un târziu, te-am găsit. La plajă. Nu știu de ce, dar parcă nu mai vroiai să ieși pe geam. Atunci, pe mal, te-am văzut pentru prima oară în costum de baie. Cu toate astea, nu mi-am dezlipit ochii de fața ta, de teama că am să te pierd pentru totdeauna. Și eram chiar pe punctul de a veni la tine, dar cu tot cu încurajările prietenilor, nu am putut. Te-am privit doar, ca un prost, până ai plecat.

Câteva săptămâni mai târziu am fost, pentru prima oară în viața mea, la o discotecă. Nici nu știu de ce am mers… Probabil la insistențele prietenilor care m-au văzut așa de abătut. Era marea deschidere a unei noi discoteci în oraș. Era tot ce mă așteptam: multă lume, înghesuială, mirosuri de tot felul și muzica la refuz. Mai participasem eu la diferite chefuri, majorate, reuniuni și banchete, dar atunci cunoșteam pe toată lumea. Aici… Am stat mai mult pe afară, însă aici, în cursul uneia dintre ieșiri am remarcat o fată. Semăna atât de bine cu tine, încât la început eram convins că ești tu. Avea părul de aceeași culoare, aceeași lungime, cu mica diferență că era creț. Și la față semăna destul de bine, dar afară era întuneric și doar când a intrat înapoi am început să am primele îndoieli. Mi-am chemat în ajutor prietenii care s-au arătat și ei rezervați. Am urmărit-o când înăuntru, când afară și era chiar s-o abordez o dată când era singură, așa de mult vroiam să fii tu! Misterul s-a elucidat când ea a plecat acasă în direcția opusă, dar eu am rămas cu groaza asta în suflet: nu te mai recunoșteam.

A fost una din cel mai zbuciumate veri din viața mea. Stăteam noaptea treaz și mă gândeam la tine. Ce mi se întâmpla?! Cine erai tu pentru mine? O pasiune trecătoare?… Trecătoare?! Dumnezeule, au trecut șase ani în care tu ai fost motivul pentru care mă trezeam dimineața! O simplă obsesie? E adevărat că mă obsedai, am început să ascult muzica unei formații doar pentru că solista seamănă extraordinar de bine cu tine, dar nu putea fi doar atât!! De ce tu? Sau, de ce numai tu? De ce nu puteam să te uit și să mă gândesc și la altcineva cum m-am gândit la tine?! Aceste întrebări mă vor însoți în mormânt… Dar mă chinuiau în mod deosebit în acele zile când m-am și decis că ce e prea mult, e prea mult. Ceva trebuia făcut. Și urgent. Așa am ajuns la scrisoare.

Ah, scrisoarea! Vroiam să fie ceva extraordinar, ceva unic, așa că am scris-o în minte cred că de vreo zece ori. Îmi spuneam oful cu o sinceritate debordantă, îți explicam totul, totul… Cum m-ai certat la săniuș, cum am început să te urmăresc, întâi pe geam și apoi pe stradă, cum te visam eu aproape în fiecare noapte. Cum am încercat și apoi chiar am reușit să-ți trimit felicitarea aia amărâtă, totul. Îți pregătisem cele mai bune poezii ale mele, un citat din melodia mea preferată, precum și un boboc de trandafir presat, vrând să simbolizeze faptul că prin acea scrisoare, iubirea mea pentru tine va fi eternă, nu va muri niciodată, la fel ca floarea presată, conservată pentru totdeauna…

Și la sfârșit, pe un ton patetic, încercam să îți explic de ce nu îmi vei fi niciodată alături.

Nu, sunt sigur că asta e cea mai mare greșeală –ce greșeală?! tâmpenie, cretinitate– pe care am făcut-o vreodată. Am renunțat. Definitiv și irevocabil. Negru pe alb. Am umblat cu scrisoarea aia în buzunar câteva zile bune. Planul era să te întâlnesc pe stradă, să ți-o înmânez și să plec. Însă timpul trecea și vacanța se sfârșea. Era 15 septembrie, sâmbătă după–amiaza. Luni începea școala, și eu eram convins că nu erai în oraș, ci plecată deja la Cluj. Așa că stăteam resemnat cu prietenii pe o bancă din fața blocului, când deodată, apari tu, la geam, ca odinioară. Ei încep să-ți facă semne cu mâna, eu mă fac că alung muștele. Doar la amenințările că merg ei la tine, mă ridic într-un târziu și mă duc acasă după scrisoare. Parcă aveam papucii de plumb, așa de grele îmi simțeam picioarele. Mai privesc o dată în direcția prietenilor mei care îmi fac semne încurajatoare. Într-un târziu, intru în blocul tău, așa cum am exersat de nenumărate ori în vise. Urc scările până în fața ușii tale parcă mai greu decât în toate visele mele, luate la un loc. Îmi trag răsuflarea, deși urcasem cu viteza melcului. Ridic ochii spre ușă, dar înlemnesc! Ceva nu e în ordine!! În primul rând, nu corespunde numărul apartamenului. Făcusem vreo greșeală când am luat în calcul așezarea geamului? Nu se poate!! Dar nici numele nu corespunde! Numele înscris pe plăcuța din fața mea nu apăruse pe listele cu bacalaureați cu un an în urmă… Ce mă fac? Renunț!! Cobor o treaptă, dar mă opresc. Nici eu nu știu de ce. Mă postez în fața ușii din nou și apăs ușor cu degetul pe sonerie. „De n-ar suna!! De n-ar suna!!” Inima îmi bate nebunește, dar mă mențin viteaz pe poziții. Aud un zgomot. Sângele îmi îngheață în vine. Ușa se deschide. Timpul se oprește. Stop!



Ești TU, dar parcă te văd acum pentru prima oară. Te credeam mai înaltă… Îngăim un salut și-ți întind scrisoarea. „Pentru tine…” Te uiți la mine ca la felul patru. „De la cine?” „De la mine!” Mă prezint. Și tu. „Da, știu”, zâmbesc vinovat. Dăm mâna. Parcă nu-mi vine să ți-o las. Studiezi plicul. „Trebuie să-l citesc acuma?” Zâmbesc forțat. „Nu, nu, când vrei tu.” „Și ce scrie?” „…mai multe. În principiu, «Adio!»…” Tăcere. „Auzi, tu când pleci? La facultate…” Îmi răspunzi. „Pe 1 octombrie.” „Da? Și eu. Poate ne mai întâlnim… Ciao!” Îmi răspunzi, iar eu nu mai stau să închizi ușa. Deja număr treptele.

Când m-am întors la prietenii mei, toți au început să mă felicite. „Bravo, omule, ești mare…” Cu zece minute în urmă tocmai mă făcuseră laș. Dar îi iert. Mă îndrept încet către cascadă. Cred că am obrajii roșii. Stau lângă cascadă vreo jumătate de oră, tot pândind la geamul tău, dar nimic. Plec.

N-am nici cea mai mică idee ce ai gândit când stăteam față în față și-ți spuneam „Adio”. Nici nu pot să-mi imaginez ce gândeai când îmi citeai capodopera. Nici nu vreau să încerc.

Oare ce dracu’ o fi fost în capul meu?! Stau și mă gândesc: e normal să te duci la cineva care nu te-a văzut în viața lui, să-i declari dragoste veșnică, pentru ca apoi să-l părăsești, și toate astea, în același timp? Binențeles că nu!

„Cine se scuză, se acuză!” Nimic mai adevărat. Dar dacă până acum n-am făcut altceva decât să mă acuz, poate că ar trebui să încerc și o explicație.

În primul rând, după cum probabil îți imaginezi, dacă mesajul meu n-ar fi avut un caracter definitiv, fatal, de genul „nu am nimic de pierdut”, e probabil că nu aș fi reușit să urc niciodată treptele alea blestemate. Nevoia stringentă de a te vedea mi-a întunecat mințile.

Apoi, simțeam nevoia de aer, nevoia unei concluzii pentru povestea noastră nici măcar începută cum trebuie. Scrisoarea asta trebuia să fie ca o exorcizare pentru mine, o evadare, mai ales că plecam și eu la facultate și vroiam să încep o viață nouă, fără demonii trecutului.

Și nu în ultimul rând, credeam din tot sufletul că mesajul ascuns, subliminal al scrisorii era altul. La fel cum spunea și titlul unei poezii din plic, Sunt!. Exist. Respir. Chiar dacă o fac doar pentru tine. Mai ales de asta!

Tâmpenii…! Dacă te iubeam așa de mult, trebuia să te caut atunci, în vara aceea, în ’95, așa cum ar fi făcut orice om normal!! Dar poate că nu sunt atât de normal pe cât credeam…

Cele două săptămâni s-au scurs, și tu nu mi te-ai m-ai ivit în drum. Eram convins că tu ești la mutare, că mă vei căuta tu. Alte speranțe deșarte…

A trecut și iarna și tot nu te-am văzut. Ba mai rău, îmi era parcă și mai dor de tine. Așa că am luat una din noile mele creații și ți-am lăsat-o, cu dedicație, în cutia poștală, de data asta, convins că va ajunge la tine (la fel de convins ca de faptul că celălalt plic nu a ajuns). Degeaba. Cred că geamul tău e mai gol ca niciodată, banca pe care odinioară ai stat și tu e pângărită de alții, iar drumul pe care te urmăream altădată, nu mai duce nicăieri. Sau poate în iad.

Cu toate astea, te-am visat din nou. Acum, recent, și nici măcar lucid. Se făcea că suna soneria. Când deschid ușa, ești tu. Parcă emoționată, mă saluți și începi o conversație neimportantă. La un moment dat, te oprești și-mi spui: „Ce zici, încercăm?!” Mă trezesc brusc, și nici măcar în camera mea, aproape de tine, ci la 800 de km. În noaptea aia nu am mai dormit.

Totul a fost în zadar. Nu a ținut figura cu scrisoarea. Cacealmaua pe care mi-o pregătisem mie a ținut doar la tine. Și astfel am ajuns nu la început, ci mai jos, pentru că eu te iubesc mai mult ca niciodată, iar tu, în cel mai bun caz, crezi că sunt doar un idiot care nu știe ce vrea. Și ai avea dreptate. Dar, spune-mi, acum ce pot să mai fac?! Dacă ne-am întâlni pe stradă, tu, ce ai face? M-ai evita, ai trece pe celălalt trotuar? Ai trece pe lângă mine fără să mă bagi în seamă, așa cum am făcut și eu de mult prea multe ori? Știi că aș merita-o… Mi-ai răspunde la salut pe un ton rece, de complezență? Ai începe să mă cerți, așa cum ai făcut atuncea pe dig? Orice ai face, te rog, nu mă privi ca pe oricare altul pe care-l măsori de la distanță și apoi îl uiți, pentru că e doar un figurant cu unicul rol de a-ți crea impresia că nu ești singură în viață… Tu ești unicul meu colac de salvare, nu mă lăsa să mă scufund…! Și dacă ai putea să mă ierți, pentru tot, pentru toate greșelile mele, m-ai ajuta nu doar să plutesc, ci și să mă înalț spre apogeul unei vieți neirosite. Dar poate că cer prea mult… Americanul (și, de altfel, omenescul) „drept la fericire” nu e o obligație.

Drumul spre casa ta trece prin fața ferestrei mele. Păcat că nici unul din noi nu-l mai folosește… Dar poate că vom face altul.




—Iubi, de câte ori să te tot strig! Ai de gând să vii odată la mâncare?!
Intri tiptil, te oprești în spatele meu și mă iei pe după umeri.
—Tot la asta lucrezi? Ce-i cu secretomania asta pe tine? Hai, spune-mi despre ce e vorba…
Mă întorc și te sărut îndelung.
—Bine, dacă insiști… E povestea noastră[...]
Deschid ochii și mă întorc, dar nu e nimeni.
—...e povestea mea.



Lugoj, 17–20 septembrie, 2002

Pt. M.


P.S.: Pentru cei interesati, vreau sa adaug ca intre timp am aflat ca d-soara M. s-a casatorit si a emigrat in SUA.