Este liniște, deși aud sunetul unei melodii triste. Frunze imi trec prin păr și știu că de aici nu va mai exista nici un trecut și nici un viitor. Timpul se oprește numai pentru mine. Fără amintiri, vise, gînduri sau sentimente stau și privesc inertă peisajul inghețat. Culorile se combină între ele și din roșu spre galben totul în jur se transformă intr-un gri inexpresiv. Sunt blocată in purgatoriul propriei mele vieți. Exist in clipa inexistentă si depășesc orice fire a realului.
Aș putea depăși această stare, însa nu am voință și nici putere asupra ființei mele efemere. Brusc, un fir de amintire mă cuprinde și mă înnoadă. Eu am creat peisajul ăsta….da, chiar eu – mă recunosc. Încep să am și sentimente…simt regret...dar, de ce?!
Acum știu. Viața îmî curge din nou prin vene. Sunt om, înainte cu o clipă nu eram. Ma copleșesc sentimente prea grele pentru mine… aud culori… aud mult roșu… mult prea mult roșu… miros ură si plîng cu vorbe grele.
Ințeleg tot ce s-a petrecut… m-am ascuns de realitate ca un criminal cuprins de remușcări. Am alungat de pe scenă toți actorii, ca să nu mai existe nici un subiect si nici un spectacol jucat cu umor macabru si cinism!
Oare asta e o soluție? Să te ascunzi după degetele ce-ți devin mult prea subțiri pentru chipul tau umflat de vinovăție? Nu! Și de aceea sunt vinovată.
Accept pietrele ce se aruncă in mine și încep să le simt din ce în ce mai tare! Eu nu am greșit cu nimic, dar nici nu am acceptat greșelile altora, aruncîndu-mi singură povara lor pe spate.
Regret sau nu… ce mai contează?! Sunt si eu unul ca voi, însetată de vieți și plină de ură. Joc piesa voastră cu replicile mele…nu voi schimba nimic; ma voi afunda în banalul infernului alaturi de voi...și este numai vina mea!