Cel mai ciudat lucru e nesimitirea noastra in fata timpului, la fel de bizare sunt si lucrurile ce le nutreste in fiinta ta. Am sa realizez la un moment dat ca tot ce nu se vede este defapt ireal.Trebuie sa atingi culmea pragmatismului sa nu crezi in dragoste, dar nu e nevoie decat sa deschizi un ochi din visare sa vezi cum iti cladesti singur iluziile, ideea ar fi sa nu te lasi consumat de ele.
Oameni exista, ii vedem, ii auzim si le putem respira pielea,dar cand esti insetat de caldura si afectiune acestia se desprind din conturul lor fizic,iar imaginea lor proiectata in visarea ta personala capata proprtii gigantice. Atunci devii asemenea unei tigarete, iluzia te va consuma, iar omul de la care ai plecat te va stinge. Setea distrugatoare nu va mai exista, dar vei devenii neom, deci ireal...pentru ca oamenii exista.
Suntem atat de indisciplinati in fata realitatii, suntem atat de ingamfati in increderea oarba cu care alunecam in inconstienta.
Nu stiu altii cum sunt dar eu cand vad in ochii alora inocenta de a privii sentimentele atat de perfect precum definitiile din dictionare ma tem pt caderea lor.
Vorbesc singura in suferinta crunta,vorbesc singura chiar si atunci cand eman culori de fericire.Credeti ca nu am cu cine vorbii? Nu dragii mei...eu nu mai cred in destainuire...am ajuns sa cred numai in lumea mea deoarece "lacrimile nu sunt arzatoare decat in singuratate",pentru ca fericirea noastra nu va bucura cu adevarat pe nimeni, iar mometul confesiunii nu va amplifica ori diminua trairea.