Ce frig este aici. Tremur, singură într-o cameră întunecată.
Când mă aflu în brațele tale simt cum iau foc, într-o fracțiune de secundă, mă aprind... apoi mă sting ... și e cald.
În capul meu se învârt în cercuri voci țipând, plângând, mă roagă, mă imploră ... să fac ceva. Dar mă fac că nu aud.
Se întâmplă atâtea lucruri, le simt gustul, iute... amar.... sunt răni acoperite cu sare și lacrimi dulci. Eu? Mă fac că nu văd...
Mă aflu sub duș. Acasă. Dacă acasă se poate numi, cu toate că nu recunosc nimic. Apa este fierbinte, opărită pentru a-mi încălzi trupul rece. Iar când ești alături de mine, las apa să curgă rece, pentru a potoli flacăra din trup.
Mi-e teamă de ideea că vom deveni doar niște suflete nevăzute de cei cu viață, după de ne stingem... mă intristează. Mă înspăimântă ideea de a fi încuiată într-un cavou sub țărâna grea...
După ce mă voi stinge, vreau să fiu acoperită cu pământ, flori și ceară, căci „mormântul acoperit cu piartă este ca mortul să nu poată ieși niciodată.” Mă înspăimântă gândul că ne vom afla încuiați în două camere, una de lemn, alta de piatră... Mi-e teamă de singurătate, cu toate că într-o zi va veni timpul în care vom pieri... singuri. Atunci totul nu va mai avea nici o importanță...
„Ce-ți dorește suflețelul tău?” este o întrebare la care nu vreau să îmi spui la sfârșitul răspusului „...tu?”. Dorința mea este de a te face pe tine fericit, căci fericirea ta este motivul zâmbetului meu în fiecare dimineață. Totul este un joc copilăresc, din care vreau să fac parte...
Iubesc poveștile tale, triste, dar adevărate și totuși umple golul din inima mea. Căldura din vocea ta, parfumul, atingerea ta tandră este afrodiziac. Atâtea sentimente nespuse, ascune în întuneric, în sufletul meu încărcat cu tot felul de greutăți; nu am atâta curaj să îți spun totul! Și mă fac că nu vorbesc...