M-am întrebat adesea ce anume îi unește pe oameni. Același mediu social, aceleași firi, aceleași pasiuni, idei, speranțe, vise, aceleași crezuri, faptul că ne aflăm uneori de aceeași parte a baricadei sau faptul că ne regăsim pe noi înșine în cel de lângă noi...Sau pur și simplu pentru că așa ne-a fost scris și pentru că destinul fiecăruia trebuie să se împlinească...Cred că fiecare lucru în viață ni se întâmplă cu un rost și cât de surprinși rămânem când timpul ne destăinuie rostul trăirilor noastre! De câte ori nu ne trezim întrebându-ne de ce ni se întâmplă tocmai nouă? De câte ori nu simțim că prindem aripi pentru a putea zbura spre cele mai înalte culmi, pentru a putea rătăci pe cele mai misterioase și neumblate cărări ale destinului și de câte ori nu ne revoltăm, ne ofensăm și ne simțim neputincioși în fața vieții, căci VIAÞA nu va renunța nicicând să ne surprindă. Ea își va urma cursul calmă, ispititoare, misterioasă, tăcută și primejdioasă, dar atât de FRUMOASÃ...!!!
Nu suntem în măsură să ne alegem destinul și suntem nevoiți să urmăm calea care ne-o lasă viața de urmat, cu bune și rele. Ne mai împotmolim, am mai și picat, dar important pentru noi a fost gândul care ne-a dat întotdeauna putere, acela că celălalt va fi mereu acolo, că dragostea noastră ne dă curajul și tăria să putem trece peste piedici și obstacole. Credem cu adevărat în iubirea noastră și știm că ceea ce avem noi, e ceva special și adevărat.
Viața e nedreaptă uneori cu noi...dar, poate că și noi suntem, din când în când cu ea. Și vrem să fugim de noi și de restul lumii dezlănțuite asupra noastră, să ne ascundem într-o lume nouă, unde nimeni nu ne cunoaște și unde nimeni nu poate să spună: "ai noroc că te cunosc!", unde nu trebuie să ne simțim datori pentru ceva ce nu am cerut!
Ce n-aș da să pot să o iau de la capăt, așa cum șterg un rând care nu îmi place cum e scris, cum rup o foaie care e murdară, cum mă opresc mereu din ce am început și o iau de la capăt. Sau să renunț...ca de obicei. Viața merge înainte, așa nedreaptă cum e...și nu poți să te ascunzi, poți doar să tragi aer în piept, să îți înghiți lacrimile și să mergi mai departe, fie că vrei, fie că nu. Asta se întâmplă, incontestabil.
Și așa îți dai seama din ce în ce mai mult că nu mai ești copil, că nu ai unde să mergi decât înainte, că ești singur cu restul vieții tale și trebuie să scoți ce e mai bun din asta! Și nu te oprești din învățat, și atunci când simți că nu mai poți, că ești suprasaturat de atâta învățat, ți se dă o nouă lecție!
Și ce e cel mai ironic în toată povestea vieții tale e că exact în momentele în care ești mai fericită, în care crezi că ai reușit, se întâmplă ca printr-o miraculoasă coincidență, se întâmplă ceva care te dă peste cap, și te face să te întrebi fără noimă: ce caut eu în viața mea? Ce caut eu aici?...