Experimentul profesorului Vantranion

“Recunoscând că există acea sursă inepuizabilă se deduce că necesitatea legilor fizice…capacitatea de a transmite…” scriam în una din lucrările mele pregătind cel din urmă capitol.
Ușa se deschise ușor. Am ridicat ochii de pe foaia de hârtie. Bătrânul profesor intra cu pas domol, purta vechilul său halat alb, numai că acum mi se păru mai alb ca niciodată. În mâna stângă ținea o eprubetă ce conținea o substanță verde care îmi stârnise o curiozitate ca de mangustă. Era de o strălucire ce nu o mai întâlnisem. Părea foarte mulțumit, asta deduceam din strălucirea ochilor săi care pentru o clipă cât l-am privit , cu o oarecare mirare, mai tot timpul era serios și nu spunea nimic din ceea ce făcea, am simțit cum o rază mulțumitoare ieșită din străfundul ochilor îmi dăduse un oarecare sentiment straniu.
Ridicându-mă de la masa de scris și salutându-l m-am apropiat cu spre a vedea ce se întâmplă și îmi spuse:
-Sunt un pic entuziasmat, sau poate mai mult…cu ajutorul consecventelor mele principii am reușit să traduc cel dintâi cod. De foarte mulți ani de cercetare impreuna am reușit.
-Împreună?...Am reușit? Ce am reușit? Ce anume se întâmplă profesore?
-Aceasta este Calea Transformării Continue.
-Calea Transformării Continue?
-Da. Acesta a fost gândul meu cel dintâi pentru care am venit aici. Nu credeam că voi reuși…
Am vrut să ating acea eprubetă dar în momentul acela profesorul retrase mâna astfel încât să nu ating nimic.
Nu vei putea atinge nimic aceasta până nu vei descifra și cel de-al doilea cod.
-Unde se găsește cel de-al doilea cod?
-La tine. Într-un fel tu ești cel de-al doilea cod. Cercetându-te vei putea să vezi unde anume este conținut sau ce este.
Cu mulți ani în urmă când am venit aici credeam că nu mai este nimeni, credeam că tiți au pierit în acel accident de mașini ciudate de la raliul din regiunea Spevites când avu loc cel mai mare atac al sermenilor care doreau să unească cu orice preț toate elementele și să distrugă planeta. Din fericire pentru mine am scăpat nevăzut luând cu mine doar o mică amuletă ce o purtam la gâtul meu și care conținea singurul humantiron conservat ce credeam că nu va mai supraviețui. Erai tu. Seriozitatea mea se datora faptului că eram singur însă când ai luat viață am hotărât să rămâi aproape. Nu mai aveam nici o speranță însă voiam să văd ce se va întâmpla odată cu trecerea timpului. De multe ori aveam impresia că ești doar un simplu om din toți aceia pe care i-am selectat pentru cercetare însă cu tine este ceva diferit. Totul era pustiit de sermeni. Și eu ca un salvator...mai mult am ucis. Fiindcă mirosul humanitronilor îi atrage pe sermeni au pus la cale atacul cu scopul de a elimina atât pe mine cât și pe cea mai mică fărâmă de om, au ucis toată acea atmosferă de armonie și pace.
-De altfel, cine ești de fapt profesore? De ce toată această mărturisire? Sunt doar un om…la fel ca toți ceilalți … De ce mă privești astfel? Nu mai înțeleg nimic.
-Încearcă…Bine. Îți spun. Nu sunt omul professor. Sunt Vantranion, scientistul, singurul rămas în viață, unul dintre cei mai mari și mai puternici. Scientistul Vantranion conducătorul științei și tehnologiei din univers. Un om obișnuit nu ar fi putut cerceta niciodată măcar cel mai mic amănunt banal pentru mine însă pentru el cea mai mare descoperire din viața sa. Chiar și eu cercetez continuu însă la stagii mult mai avansate. Fără permisiunea mea cercetarea și descoperirile nu sunt cu putință mai mult decât permit.
Am rămas ca o stâncă în fața necunoscutului din fața mea. Lucrul acesta mă îngrozea. Îcepusem să mă întreb cine sunt cu adevărat, despre ce cod vorbește, de unde venim sau de unde vine Vantranion. Cu o strângere de dinți am îndrăznit:
-Asta expilcă de ce tu profesore sau…scuză-mă, Vantranion…nu ieșeai cu zilele din laboratorul tău secret de care mă întrebam mereu ce anume ascunzi acolo. Nu știu ce aș mai putea spune acum… Nu spuneai nimic. Niciodată. Mereu mă întrebam ce anume cercetezi, de ce numai că nu ieșeai măcar cu un cuvânt nemaiauzit, mereu tăcut și serios, prins parcă tot timpul într-un calcul interminabil.
-Da, asta e, spuse cu vocea răgușită, de acum sunt bătrân, nu credeam că voi îmbătrâni, deși am soluția de a trăi veșnic a sosit timpul să las altcuiva treaba mea, va avea douăzeci de ere la dispoziție să înțeleagă și să ducă mai departe ceea ce și eu am adus de la predecesorul meu.
-Nu. Nu mai înțeleg nimic. Ce se întâmplă?
-Vorbeai de un calcul. Așa este. Tot timpul acesta, de la nanosecunde la ani, căutam idei și soluții pentru interminabile ecuații. Calculul, cel mai adânc și mai mare calcul din univers nu trebuie oprit niciodată pentru a nu se declanșa Marele Război W.
Din ceea ce spunea aveam impresia că poate este un mare contabil ci nu un mare și devotat profesor așa cum îl cunoscusem eu.
-Marele Război W? Ce este acesta? De ce spre război?
-Da. Războiul din univers ce duce la Moartea la Echilibru, acolo unde totul se va transforma într-un punct foarte mic nemaiexistând linii care să-I distrugă lumea. Va dispărea totul. Totul. Acel punct va tinde să se micșoreze până va apărea Nimicul.
Mă blocasem cu totul. De ce nimic nu mai era ca acum jumătate de oră?
-Răspunsul la întrebarea ta este că a sosit timpul primei transformări, am reușit în cele din urmă să adun totul pentru a readuce în mâna mea Calea Transformării Continue, însă îi lipsește un singur element. Tu!
În acel moment un sentiment inexplicabil vru să stăpânească mintea mea când profesorul Vantranion strigă:
-Nu, nu face asta! Nu ai pregătirea necesară, asta presupune un ritual. Deși te-am crescut după natura legii umane pentru mine ești experimentul 205S, cel mai ambițios proiect al meu și ultimul tot odată. Nu strica totul acum. Știu totul despre tine cu excepția codului pe care îl porți și pe care doar tu îl poți descoperi. Nu te-ai întrebat niciodată de unde ai această putere de gâdire atât de profoundă în ale științei, să experimentezi atâtea lucruri noi? Þi-am dat totul când am văzut cine ești de fapt. Tu acum nu știi insă curând îți vei vedea adevăratele tale puteri. Esența constă în recapționarea și transmiterea mai departe așa cum face u. Am recapționat, am gândit, am calculat, acum transmit. Nu ai altă variantă să alegi, conexiunea este deja realizată, nimic nu o va putea desface, pecetea este pusă.
Înțelesesem doar câ există o necunoscută importantă în munca de cercetare a profesorului Vantranion. Dar dacă el este cel ce deține puterea științei cum de nu poate descifra si codul mult dorit? Poate că sunt om și putera științei nu poate descifra niciodată natura umană și gândurile ai cele mai ascunse? Oare ce va fi voit să descopere?...
Pentru prima dată în viața mea simțeam că sunt începutul unei acțiuni experimentale…gândeam doar că spiritual uman poartă în sine reușita. Îmi dădusem seama că viața mea nu va mai fi la fel de liniștită și că nu voi mai putea evita nimic din ceea ce era destinat.
Profesorul devenise un pic nervos când vâzu că nu vreau să înțeleg. Înțelesesem dar aveam multe semne de întrebare și era imposibil să nu comport un spirit speculativ.
Pe fereastră vedeam cum cerul capătă o culoare cenușiu-roșcată… Am gândit un moment că aș putea trăda ceva…uneori nu mă simțeam în largul meu…dar ce sau pe cine? Ce o fi însemnând acel cod?
-Nu ți-a mai rămas mult timp. Hotărăște! Spuse profesorul. Și pentru a nu știu câta oară, îți repet, nu mai crede că tot ce nu înțelegi nu e cu putință să se întâmple cândva.
-Atunci, spune-mi profesore Vantranion, când un pian va fi acordat perfect? Și de fapt cine este dirijorul tuturor partiturilor din această imensă orcherstră a universului. A ta de ce a fost citită tocmai acum?...Se așternu un moment de tăcere, razele soarelui ieșiră din nori…
-Să începem! Spuse profesorul Vantranion nerăbdător.
-Să începem! Dar de unde?
-Îți voi spune acum. Mai întâi vom începe cu analiza ADN-ului tău, nu am reușit acest lucru până acum, totul depinde de tine.
Am ieșit din încăperea aceea și mergând pe holul puțin iluminatne îndreptam către laboratorul profesorului. Am intrat. Nu mai vâzusem niciodată asemenea mașinării și roboți. Era incredibil de fascinant. Profesorul dezveli de sub o pânză albă o anume mașinărie. O numise Mașinăria Celulară cu ajutorul câreia printr-un fascicul de lumenă polarizată putea deduce anumite comportamente celulare. Lanțul ADN putea fi studiat când moleculele sunt supuse unor anumite tipuri de lumină. Curând am început iar de fiecare dată la fiecare încercare a lui Vantranion de a vedea ce se întâmplă o identitate necunoscută ce îmi aparținea făcea ca mașinăria să sufere unele perturbații de sistem, intermitențele fiind tot mai dese. Vantranion nu-și putea explica de ce.
Aveam nevoie de o pauză de câteva zile pentru a face ordine în minte și să-mi odihnesc organismul. Identitatea necunoscută până atunci începu să-și facă tot mai simțită prezența în interiorul meu și parcă cineva îndepărtat mă chema.
Marți, revenisem. Împreună cu profesorul aflasem unele informații deosebit de importante și se constatase că deși la început eram doar un humanitron se pare că făcem parte din aceia care purtau un duh ci nu unul din acei oameni-androizi folosiți pentru experimente. De aceea experimentrul 205S fuse cel mai greu de până atunci. Încă nu reușisem să descoperim cel de-al doilea cod. Investigațiile continuau, timpul trecea... trebuia să mergem în fiecare colț de pe mapamond spre a vedea care este comportamentul în toate zonele.
Ne aflam în zbor. Trebuie să-ți mărturisesc un lucru, îmi spuse profesorul Vantranion.
- Sunt foarte vinovat de ceea ce s-a petrecum în lume, nu am calculat corect, lucrurile au scăpat de sub control, oricât am încercat lumea s-a distrus, presupuții oameni sunt roboți conduși de microcipuri...la început au fost armele apoi instalarea iernii necleare, în final distrugerea, odată cu atacul sermenilor...sunt bătrân, va trebui să preiei tu slujba mea.
Cu un oarecare simț al respectului am tăcut și cu întristare acel ceva începu să doară în interiorul meu.
Eram deasupra Africii de Sud deplasându-ne spre Oceanul Indian. Tocmai făcusem noi investigați. Deodată am văzut în fața noastră un obiect ce nu se putea explica c ear fi putut fi. În spațiu nu puteam determina distanța. Un obiect aproape fiind poate părea uriaș și îdepărtat chiar și un nor de praf poate părea un asemena obiect. Nu puteam să-mi dau seama de ce vedeam…era ceva imposibil conform legilor fizicii. La un moment dat a fost o explozie de lumină verde-aurie, ceva extraordinar de privit. M-am uitat pe scaunul din dreapta mea și constatasem cu stupoare că profesorul Vantranion dispăruse.
- Profesore, unde ai dispărut? Vantranion, unde ești? Strigam din toate puterile. Pentru prima dată în viața mea îi simțeam lipsa, îmi lipsea zâmbetul și privirea. Îmi lipsea...
Apoi o a doua explozie s-a mai produs și au apărut două sfere verzi deosebit de frumoase. După această explozie am văzut doar un nor...:n timp ce zburam le-am pierdut din vedere...cele două sfere nu au ma revenit. La un moment dat am coborât altitudine aparatului de zbor când deodat am simțit iarăși acea identitate din interiorul meu. O frică mă cuprinsese. Duhul intuit de Vantranion era Sufletul, uitase de existența lui din cauza stăpâniri mașinilor asupra lumii. “Cineva” parcă privindu-mă insistent încerca să-mi pătrundă în minte, senzație de panică... Cu unele manevre m-am întors în locul unde se afla clădirea noastră, unde erau laboratoarele. După aterizare spaima domina, îmi făceam griji pentru profesor, nu știam unde a dispărut , doream să fie alături, să fie totul cum era, ca la început... Era o prezență nevăzută și terifiantă. Gândeam la cel de-al doilea cod. Unde era ascuns? Să fi fost influența magnetismului terestru, puternic către poli, asupra creierului? Cu o oarecare teamă am intrat în laborator, totul era prăfuit. Pe o masă se afla lucrarea mea, neterminată...Eprubeta dispăruse din stativ. Alături, pe o pânză albă, mult prea albă, se afla o amuletă și un bilețel pe care într-o limbă veche stătea scris: “ Excelentă lucrare, ai reușit să găsești cel de-a doilea cod. Sufletul tău, l-ai redescoperit, cu adevărat ești o persoană umană. Grija ta pentru mine a demonstrate. Viața va renaște prin tine. Amuleta aceasta să o păstrezi, vei avea nevoie de ea pentru reînvierea lumii. Calculul trebuie dus mai departe. Poate într-un alt spațiu și timp ne vom întâlni. Să nu mă cauți. Vantranion.”
M-am așezat ușor pe scaun, am privit spre calendar, zi de luni, spre ceas, 10:13 a.m., spre fereastră, priveam cerul albastru, un cer nou, priveam trăiri, amintiri, izbânzi, prezentul, viitorul… Calea Transformării Continue.