Gura metroului adevăr grăiește. Luni, chiar acum patru zile, mă grăbeam spre începutul dimineții. La intrarea în subteran, câțiva copii "se jucau" de-a cerșitul, întâmplare rară în acest oraș... Era târziu să asist la "spectacolul" lor, și n-aveam nimic să le fac rod de bucurie în privire... Mi-au pus ei în inimă tristețea pentru ziua toată, și-a mai rămas și pentru cele care au urmat. În timp ce statistica ma ținea în oboseala calculului, inima-mi cerea ca mâine să-i găsesc pe copiii aceia și să le împlinesc cu ceva așteptarea. Am luat cu mine gutuile aduse de acasă, casa mea de peste ocean, și am mai luat câteva bomboane în poleală colorată, dar ei nu mai erau acolo, nici a doua, nici a treia si nici a patra zi... Spre seara de ieri, ca o minune, la ușa mea deschisă, au venit un copil, deghizat în pui de rândunică, și mama lui, cu pântecul rotund și blând. Copilul avea cu el o vioară mică și un arcuș pe măsură-i. Pune mâna și spune-mi ce simți!... Un cuib de catedrală... Mi-a cântat ceva ce nu era de recunoscut, decât, poate, pentru pruncul mut... I-am dat o gutuie, din cele plimbate câteva zile să le gasesc rostul amânat, câteva bomboane, ca cele pe care le număram în fiecare dimineață în bradul de Crăciun, să mă asigur că frate-meu nu a cules niciuna cât am lipsit eu... Și i-am mai dat o mână de cireșe de pământ. Era si cea pe care o dezbrăcasem, să o ating de buza arsă a lacrimei lui Ovidiu, gest strâns tare la piept, să nu se mai repete...

Așa a fost aseară la ușa mea, au cântat două viori...