Dragul meu,

Nu e prima dată când îți scriu și nici prima dată când nu primești scrisoarea.. Îți scriu ce te-ar obosi să auzi de fiecare dată când steagul din câmp e bătut de vânt.
Aparent e o situație fără ieșire, de fapt, e de un firesc înspăimântător și adesea evitat. Să-ți explic.. Când bate vântul stegulețul se luptă să-și păstreze poziția lângă stâlpul lui de încredere, dar evident că vântul e mai puternic.. îl ia, îl lovește, mă rog, chestii de steag. Tu nu trebuie să știi toate astea. Oare cât trebuie să știi?! Îl vezi fluturând și uneori îți place, uneori te enervează, uneori știe că nu face ce trebuie.. Se uită la tine de departe, respiră acelasi aer, dar stâlpul pare a fi cam scurt pentru a ajunge la tine. E singurul steag care-și schimbă culoarea după anotimp ca să se asorteze cu tine.. dar uneori te irită schimbarea lui.
Nu-i nimic impresionant intr-un steag. Nu reprezintă o țară, o acțiune de protest, o revoluție. Doar vântul îl știe și-l mișcă. Ceea ce e impresionant e că visează, trăiește, simte, te așteaptă, te ... Dar asta e deja altă scrisoare, pe curând.
Noapte buna!