am ieșit afară în curtea spitalului. ninge prostește într-un noiembrie al nu știu cui. ascund fulgi de zăpadă în buzunarul de la molton.

doctorul mi-a spus că acum ar fi bine să plâng . el recomandă pentru început cel puțin o dată pe zi. eu nu prea pot dar adun lacrimi înghețate în cer. apoi le pun să plângă în locul meu când ajung în salon.

tu ai în glas o absență în plus. vorbele nu acoperă tăcerea dintre noi. acea tăcere mușcată în plină durere cea despre care știam amândoi că ne va cuprinde mințile până la urmă.

nu știu ce se întâmplă de nu mai moare nimeni. tu îți simți ochiul foarte rece. și nu știi cum să-l ascunzi.

în orașul meu e mai bine îmi spui. încă se moare.