Trec corbii printr-un cer ca un lapte murdar
Și casele-și scuipă către-nalturi cenușa.
Un vis calcinat transformat în coșmar,
În mine amarnic, își scârțâie ușa.

E-orașu-n zăpadă pe veci îngropat,
Și țipă subțire o pasăre-n vânt,
Un tropot se-aude, de drum înghețat
Pe care fug umbre, în noapte săpând.

Pe cerul cel orb trece corbul lui Poe,
Cu aripi încărcate de noapte,
Și croncăne pasărea: sol, fa, mi, do,
Peste visurile noastre deșarte.

Plâng plopii-n genunchi, după vremea ce-a fost,
Când frigul îi mușcă de pântec,
Și vântul prin crengi alergând fără rost,
Devine-al tăcerilor cântec.