Plimbând-mă printre tarabele celor care-și vindeau mărțișoarele, am auzit trilul primăvaratic al unei păsărele și-am simțit mirosul inconfundabil al zambilelor.
Gândul mi-a zburat acasă(ptr. mine acasă e la Remetea) și mi-am adus aminte de câmpul care acum începe să se coloreze și de stejarul din capătul satului.E un simbol ptr. noi remetenii, a văzut multe la cei aproape 500 de ani.Nu, n-am adăugat nici un zero în plus, are aproape 500 de ani! De fiecare dată când îmi aduc aminte de el, mă minunez.Pot să spun că e un adevărat supraviețuitor.A trecut prin multe: secetă, inundații, furtuni, două războaie mondiale și cei mai aprigi dușmani ai copacilor, topoarele.
Remetenii îl privesc acum ca pe un frate mai mare al lor și-l respectă, și-i plâng singurătatea.A avut un tovarăș, la fel de bătrân, dar pe acela într-o zi de vară l-a doborât un trăsnet.Degeaba au încercat atunci oamenii să-l salveze, stejarul celălalt a renunțat la luptă și s-a dus în raiul copacilor.
Nemuritorul însă, în fiecare primăvară, se primenește și-și așteaptă musafirii, care nu întârzie să apară.Iar el îi primește pe toți cu ,,crengile întinse".Păsările își fac cuibul printre ramuri și-i alină singurătatea, păstorul se ascunde în scorbura-i încăpătoare de arșița soarelui, copii vin câte zece să-l îmbrățișeze și să se mire de grosimea trunchiului, îndrăgostiții vin să-și șoptească jurămintele sperând că și dragostea lor va dura o veșnicie.
Martor tăcut al suferințelor și fericirilor noastre, ne amintește mereu despre vremelnicia noastră pe mărgica albastră.