Grădina Maicii Domnului

Ascult imensitatea albă, care se odihnește după atâtea râuri de fulgi ce au invadat-o. Paradoxal, azi lumina mă deprimă. Ceva s-a întâmplat în lumea noastră; optimismul românului s-a înecat în spațiul de gheață. Toți ne invadează cu știri de cât de răi sunt românii, iar dacă încercăm să explicăm că negrul nu-i atât de negru, suntem catalogați ca prea legați de trecut. Deși creștinismul are aproape două mii de ani, nimeni nu se supără că sunt pomenite acele vremuri; mai mult, Vechiul Testament relatează de vremuri imemorabile. Nici un credincios nu ar considera nelalocul ei ideea de „popor ales”, iar la rândul lor evreii își respectă valorile și le evocă prin sărbători specifice.
Mi se pare greu de înțeles de ce unii dintre noi refuză să vadă niște adevăruri spuse de alții. Referirea la poporul român care „a fost strălucitor și va fi” apare, în diferite forme, de pe vremea lui Herodot (și chiar mult mai înainte) până în 1999 - la Papa Ioan Paul al II-lea.
Poate cea mai veche referire este cea din Geneză – în care niște greci au identificat Havila ca anagrama Valahiei. Apar afirmații alegorice deosebite și în Cartea apocrifă a lui Enoh.
Herodot ne transmite un mesaj a cărui consecință este Uniunea Europeană: „Cei mai numeroși după inzi sunt tracii și dacă ar fi și uniți ar fi cei mai puternici”. Tot în „Istorii” îi prezintă și pe geți ca fiind „cei mai viteji și mai drepți dintre traci.” Acum aproape două mii cinci sute de ani Herodot ne prevedea un viitor deosebit, dacă vom fi uniți. A urmat Iordanes (blamat de unii), susținut (împotriva opziției chiar a unor români) de italianul Carlo Troya - care a explicat cu argumente istorice eroarea grafică care a transformat getul în got.
Nostradamus a scris fără codificare despre poporul român de pe paralela 45. Mesopotamia Europei (în evul mediu toți ne spuneau vlahi) a fost și va fi strălucitoare, preciza el. Pentru cei care consideră că „istoria începe în Sumer” aceste afirmații par de-a dreptul inacceptabile.
Mihai Eminescu, pe care unii nu-l pot înțelege (și-l dezaprobă) a lăsat în poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” o adevărată revelație și un îndemn pentru realizarea ei. Era cunoscută în antichitate ca „Þara Albinelor” și avea un puternic sacerdoțiu format din pleistoi, ce consumau doar lapte și miere (acel simbol al Þării Făgăduinței din Geneză) - așa cum relatează și Flavius Josephus. Astfel „dulce Românie” nu este un compliment gratuit. Cred că atunci când afirma despre „trecutul mare, mare viitor” Eminescu era conștient de destinul țării. În unele concepte filozofice există ideea unui botez de foc, care purifică sufletul. Prin jertfa de sânge a neamului, se poate „arde” dușmanul interior. La geto-daci, ca și la popoarele germanice, era credința că eroii ajung la Zalmoxis sau în Walhala. Această purificare, susținută de credință și iubire, ține aprins „focul veșnic al țării” - foc care atrage entități superioare, precum îngerii iubirii și păcii. Descoperirea din 1961 a tăblițelor de la Tărtăria, prin scrisul de pe ele mai vechi decât primele scrieri sumeriene cu două mii de ani (5.500 îHr.), avea să schimbe viziunea despre trecut și să dea sens expresiilor „ Mesopotamia Europei” și „La trecutu-ți mare, mare viitor!”.
Cuvintele Papei Ioan Paul al II lea, în 1999, la sfințirea locului pentru Catedrala Întregirii Neamului, au confirmat încă odată ceea ce unii știu și alții refuză să înțeleagă. El a afirmat că ”România este Grădina Maicii Domnului” și că a venit „să contemple chipul lui Iisus în Biserica noastră”. Cred că același lucru îl înțelegea și Eminescu atunci când compara țara cu o fecioară, mireasă a îngerului ce va coborâ pentru a gusta din raiul ceresc.
Noi avem marea șansă să contribuim la materializarea înaltelor aspirații sau previziuni ale înaintașilor. Este adevărat că în fiecare din noi există capacitatea de cunoaștere a binelui și răului, că atunci când se dezvoltă latura spirituală ea rămâne uneori vremelnic ancorată și în manifestări mai puțin înalte, dar putem să găsim în noi forța ca să înclinăm balanța spre bine. Nu putem irosi aceast dar hărăzit doar pentru că exită și „uscături în pădure”. Chiar și uscăturile sunt bune pentru focul schimbării și evoluției. Dacă n-ar exista astfel de acțiuni negative n-ar fi fost date cele zece porunci, n-ar fi trebuit să fie nici învățătorii biblici - care sunt dovata realității umane actuale în spațiul culturii creștine; singuri putem alege drumul fie spre lumina iubirii și înțelepciunii, fie spre întunericul nesiguranței și remușcărilor.