Cât de singuri o să fim. Dar cât de singuri am fost?
Până și această întrebare își găsește greu răspunsul.
De atâtea ori mi-ai spus: "Mă simt atât de singur...". De atâtea ori ți-am spus același lucru. Oare ne cunoșteam singurătatea unul altuia? Acea singurătate în doi ar putea fi raspunsul, cât se poate de simplu, al cauzei destrămării relației noastre. Dar niciodată a Iubirii noastre! Ea există, suspină-n noi...
Eu cred că Iubirea nu are timpi, intensități sau termeni de comparație. Acestea sunt doar niște accesorii aparent necesare nouă, dar fără o reală legătură cu esența Ei.
Când spunem că: "Iubirea dispare", uităm să continuăm cu întrebarea: "dar unde ar putea Ea dispărea, Iubirea?", pentru că ceva nu se "evaporă" niciodată în nimic!
Deci, unde dispare, sau unde reapare? În noi. Tot acolo. Doar noi ne departăm de acea parte care-i apartine. Și rămâne prea departe, de noi, ca s-o mai auzim cum strigă, cum ne cheamă împreună.
Iubirea nu dispare niciodată. Ai să înțelegi asta, cândva. Nu-ți pot spune când, nu știu nici eu. S-ar putea întâmpla chiar la capătul drumului, la capătul ființei ce ești acum.
Eu cred, simt că toți ne naștem și murim iubind. Doar că, de cele mai multe ori, inconștienți de acest fapt. Iubirea locuiește în noi, pe veci, asemeni Divinității, din Al Cărei fir este țesută. Doar noi suntem aceia care ne apropiem sau ne îndepărtăm de sălașul ei, în sufletele noastre. Uneori îi închidem chiar ferestrele și poarta. N-o mai lăsăm să respire. O sufocăm voit, în speranța deșartă, că astfel va înceta suferința. Dar Ea continuă să existe acolo, în sfera strâmtorată și tristă, în care am abandonat-o. În timp ce noi simțim cum ne stingem încet si ne pierdem, pe rând, toate sensurile.
Iubirea mea s-a întâmplat.
Acum 4 ani a găsit o fereastra deschisă înspre lumină. Sau poate că era spartă, dintr-o prea-frumoasă greșeală. Iar acea gură de aer fin, pe care a gasit-o, a trezit-o din somnul ei greu, si-a respirat-o. Apoi, încet, timid a început să rostească numele tău. Prima dată, doar în șoaptă... cu timpul a prins mai mult curaj, și tot mai multe ferestre au început să se deschidă, de la sine, parcă. Iar numele tău se auzea tot mai clar.
Cred că și Iubirea din tine a pățit la fel.
Și astfel, au început să-și perceapa vocile, strigătul, să-și întâlnească propriul cuvânt, sinele, substanța unul în celălalt. S-au recunoscut până și trupurile. Frumos. Ca orice minune lăsată liberă să se nască.
Dar în timp, eu și tu, neștiutorii, am acoperit cu straturi de ceară sălașul Iubirii noastre. Și tu, și eu, lucrăm, acum, în noi, la construcții străine, de ceară. Fortărețe înconjurate de lacrimi, orașe întregi de gânduri negre, poleite cu substraturi de neîncredere și durere. Am ajuns s-o asfixiem, s-o exilăm iarăși, în separeele din noi. Si încercăm, din greu, să-i pierdem, parcă, urma și amintirea.
Așa sunt, ești, suntem și sunteți. Uităm, nu ne cunoaștem, nu reușim sau, pur și simplu, n-am trăit niciodată cu ferestrele deschise.