"înfrânt nu ești atunci când sângeri
și nici când ochii-n lacrimi ți-s,
cele mai crâncene înfrângeri
sunt renunțările la vis"- Radu Gyr

astă-noapte în vis trecusem de linia orizontului ploua noroiul ne intrase în piele
ploua ca atunci la sfârșitul acela îndepărtat de septembrie-anii '80
când cei 2 frați ai mei au trecut dunărea înot
erau încă tineri cred că le era frică știau că nu se vor mai întoarce niciodată aici
sunt sigură că oasele bunicului nostru aruncate într-o groapă comună
undeva la canalul dunăre-marea neagră
au luminat preț de o seară întunericul care tocmai se întindea uriaș înspre noi

uneori aprind veioza în mijlocul nopții din pereți se desprind cu zgomot bucăți de oameni
(fragmente dintr-o biografie mizerabilistă ca să fiu mai pe înțelesul lumii așa)
țipătul sfârtecă liniștea cartierului blând
uneori o apă tulbure și întunecată și rece se revarsă dinspre linia firavă a orizontului
îți spui că
nu e nimic
nu e nimic
nu e nimic
și ce dacă nu mai e nimeni aici
totul e bine
suntem deja departe de lumea cea roșie de anii ei gri
îți spui că nu mai e loc de nicio întâmplare ciudată
ieși în fugă din casă
cobori două câte două treptele
afară
nu plouă nu e frig nu sunt câini oamenii dorm liniștiți într-o istorie nouă

astă-noapte în vis ploua ajunsesem dincolo de linia orizontului noroiul ne intrase în piele
bătrânii spun că oamenii care mor fără lumânare aprinsă la cap trec mai greu de vămile cerului
oasele bunicului meu strălucesc și acum în nopțile tulburi
eu le văd strălucirea eu nu fug și nu îmi e frică de ea
strălucirea aceea o port cu mine prin lume nu o las să se stingă nimeni și nimic nu mi-o poate lua
când voi ajunge la capătul lumilor mele voi străluci și eu cu siguranță prelung