agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3393 .



Istoria anti-entropică
personals [ ]
Note pentru un volum dedicat lui George Potra

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Vix Est ]

2008-07-31  | [This text should be read in romana]    | 



Nostalgii.

Sunt o persoană marcată de nostalgii. În sensul în care sunt nostalgic după vremuri pe care nu le-am apucat sau pe care n-o să le pot trăi. Sunt nostalgic după perioada anilor 60 din America, așa numita „Flower Power”, mi-ar fi plăcut mult anii 20 – anii nebuni, sunt trist că nu voi apuca prima călătorie interstelară, deși am speranțe că în timpul vieții mele voi face cunoștință cu prima inteligență artificială și că va fi descoperită în timp util pentru curiozitatea mea bolnavă teoria unificată a Universului.
O anume nostalgie ocupă însă un loc aparte în inima mea. Perioada interbelică. Perioada spiritului românesc, în care totul părea posibil, în care Cioran, Eliade, Eugen Ionesco erau aici, erau români în România, conștiința lingvistică găsită odată cu Eminescu trecea în formele mature ale filosofiei, literaturii, ale culturii cu respirație universală, balcanismul nostru endemic era contrabalansat de personaje politice verticale, chiar dacă încăpățânate uneori, intelectuali autentici ca Iorga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu erau și politicieni din responsabilitate față de „civis”, de viața cetății, Titulescu aducea o deschidere internațională în politica românească chiar în ciuda unei clase politice care se pricepea încă de pe atunci atât de bine să denigreze... Timpuri superbe, zburătăcite apoi. Drama destinelor de mai sus și a altora, un pic exilați, un pic asasinați, un pic puși la index, un pic executați nu face decât să-i treacă în legendă. O perioadă a eroilor spiritului românesc care pare astăzi poveste. Nu putea să scape din colecția mea de nostalgii.
Dar ce mare lucru, va spune poate omul de astăzi, educat la televizor. Eroi ai spiritului, cu biografii incredibile au fost în toate timpurile și prin multe alte părți... Desigur, niște personalități, dar ce te face, stimabile exaltat, să consideri perioada interbelică românească atât de deosebită, ce te-apuci să faci un cult al personalităților de atunci (de-abia am scăpat de asta), a fost și gata! Poate, dar lucrurile stau altfel când ai un bunic care a făcut parte din miracolul de atunci. Nu mai poți pune distanța confortabilă a mai bine de jumătate de secol între tine și acele timpuri când ești urmașul direct al unei întrupări a acelor vremi, când legenda nu mai e în cărți ci stă cu tine la masă, când o biografie nu e o colecție abstractă de fapte ci o poți urmări prin Ardeal și apoi în București cu trăitorul ei, nu poți păstra echidistanța când ești nepotul lui George Potra. Datorită – și subliniez datorită – bunicului meu am dezvoltat o adevărată fascinație pentru acea periodă, adeseori frizând obsesia. Este unul dintre lucrurile pentru care continuu să-i mulțumesc.


Spațiul Magic.

Eram prea mic ca să-mi amintesc casa bunicilor George și Ana înainte de a fi demolată și de a se muta la bloc. Nu-mi aduc aminte deci decât apartamentul cu trei camere în care fuseseră nevoiți să se mute. Nevoiți spun acum într-o post-percepție, dar pe atunci totul părea să fie așa cum trebuie, așa cum a fost dintotdeauna. Și acum, faptul că bunicii mei au locuit mult timp altundeva (în Filantropia), este pur exercițiu intelectual pentru mine. Pentru că acel loc avea o magie aparte, era Peștera lui Alladin în trei camere de bloc. Densitatea de obiecte de artă, de cărți, tablouri, statuete și câte altele avea o armonie încântătoare. Foarte ușor totul ar fi putut arăta ca un depozit, dar de fapt obiectele îți cântau cumva încă de la intrare: „Uită-te și la mine! Ascultă și povestea mea!” Totul se așeza într-un crescendo, fiecare lucru susținându-l pe un altul, punându-se în valoare reciproc, invitând la conexiuni surprinzătoare, modificându-și configurația emoțională la fiecare vizită, grefându-se pe starea ta de spirit și potențându-te să fi tu, în spațiul lor. O statuetă de fildeș cu un satir, un presse-papier din cristal cu o șopârlă încastrată, un topor de piatră preistoric – nu obiecte ci artefacte pe care copilul ce eram le mângâia, le asculta în minte povestea și se trezea cuprins de magia în care bunicul meu excela – istoria ca ființare vie a ceea ce suntem peste timpuri. Uneori îmi spunea istoria obiectelor sau ce reprezintă, acestea întorcându-se către mine cu înțelesuri noi. Dar mai mult decât orice ele rămâneau un întreg nedivizibil în magia lui, aceea a unui spațiu în care paradoxal cred că șamanii lui Mircea Eliade s-ar fi simțit acasă deși majoritatea obiectelor erau ulterioare unei asemenea epoci îndepărtate. Dar spațiul punea istoria și cultura la lucru, te făcea să simți că strămoșii nu sunt abstracțiuni, că ești suma la un moment dat a unor întrupări de spirit, brusc Neoliticul, Antichitatea, Evul Mediu etc. erau fațete ale aceleiași entități, istoria devenea biografia Omului adunându-și ființa culturală prin eoni. O magie difuzată dar nu difuză, o revelație clară deși substrăgându-se simplei enumerări, o stare de spirit comprehensivă în spațiu și timp.
Valențele percepției mele culturale, de la copil la adolescent, au fost în mare măsură modelate de acest Spațiu Magic, casa bunicului meu, care niciodată nu te lăsa să pleci dezamăgit. Dacă șopârla din sticlă a fost pasiunea mea la 6-7 ani, mai târziu zăboveam fascinat asupra uneia dintre primele cărți românești, scrisă de mână în alfabetul chirilic în secolul al XVI-lea... Era o carte de învățătură bisericească, nu conta atât ce scria – deși blamata rusă făcută în școală tot a avut un efect bun, puteam descifra ușor mare parte din scrierea chirilică – nu conta deci neapărat conținutul cât percepția vie a faptului că la o mie cincisute și ceva cineva scrisese această carte pentru ca alții s-o poată citi într-o limbă pe care eu o înțelegeam. Aveam rădăcini. Știam că SUNT, și nu de ieri, de azi. Puteam să pipăi repere ale identității mele spirituale, a fi român trecea din abstractul manualelor în concretul factual a celor care se grijiseră ca gândul să ajungă la urmași, să crească în alte gânduri împlinind esențe. Știa George Potra ce face lăsând un copil să atingă, să se joace chiar cu obiecte de o valoare inestimabilă. Știa că istoria nu poate fi vie în muzeu, după vitrine grele de sticlă, că spiritualul trebuie pipăit, mirosit, simțit în manifestările sale factuale, că trebuie parcurse cu pasul locurile, cetățile, străzile – pentru a simți aroma gândului ce le-a dat ființă, uneori aproape în ultima clipă, înainte de demolare... Știa bunicul meu, și astăzi știu și eu că era presat de timp, de urgența inefabilei sarcini de a transmite mai departe acest contact sensibil cu realitatea istorică înainte ca aceasta să dispară din accesibilul material al existenței. Cum de a reușit să extragă esența purtată de contactul nemijlocit cu realitatea în cărțile sale și s-o redea, pentru totdeauna prin scris conștiinței spirituale românești, cum de a devenit mijlocitorul istoriei vii pentru cei ce nu vor uita să citească, este un capitol aparte în care, cu reținerea celui ce se știe incapabil de această performanță, voi încerca o privire mai încolo. Dar să nu părăsim atât de abrupt casa lui George Potra.
Am fost în acest Spațiul Magic și după dispariția bunicului. E adevărat că prezența lui însuflețea obiectele, el le folosea, prin el obiecte vechi de secole evitau eșecul în static, scăpau de sentința „obiect de muzeu”. George Potra deschidea scrisorile folosind un vechi cuțit de argint, scutura scrumul țigării într-o scrumieră superb decorată cu un vultur de aramă, presa hârtiile cu deja cunoscuta șopârlă în cristal, citea cărți vechi interesându-se de conținutul lor... În plus disponibilitatea și cunoștințele enciclopedice îți puteau oferi un răspuns, o istorioară, o voce pentru orice obiect aflat în casă. Sunt sigur că Spațiul Magic, cu toate cele ale lui, i-a simțit lipsa bunicului meu. Dar ca orice Spațiu în care magia este regula, până în ultima clipă în care a fost un întreg acel Spațiu și-a urmat creatorul în spiritualitate. Obiectele nu mai știau să tacă, nu puteau să se resemneze, nu vroiau să iasă la pensie, necum să audă de muzeu. Acel spațiu continua să vorbească, să-și spună povestea – complexă, diversă și totuși unitară, acel spațiu a rămas până în ultima clipă mărturisitorul istoriei vii, parte a spiritului oricărui cugetător care îi trecea pragul și în care rezona.
După ce a murit și bunica Ana, obiectele au plecat care-ncotro, conform testamentului. O parte din ele revenindu-i tatălui meu și deci practic mie (dat fiind că el mă iubește foarte mult) am încercat să reconstitui la un moment dat, fie și ca experiment mental, folosind ceea ce aveam la dispoziție, acel Spațiul Magic. A fugit de mine zâmbindu-mi: „Mai crești” mi-a spus cu drag aproape. „Când trăirea din tine se va împlini vei știi, nu înainte...” Pentru că acel Spațiu Magic era, într-un sens, bunicul meu. Era latura palpabilă, vizibilă a spiritualității lui, era întruchiparea multiplă a precupărilor lui enciclopedice, era coreografia lui culturală, atât cu ce putuse să adune dintre cele ale spiritului cât mai ales cu cele ce erau invocate de prezențele poate fragmentare din perspectiva unui muzeolog, era personalitatea lui cu preferințele, gusturile și chiar sentimentele lui, împărtășite concret, prin obiecte. Nu poți să reconstitui cu adevărat magia unui Univers personal dacă nu ești chiar tu persoana care îi dă viață întru spirit. O altă lecție a bunicului meu. Și un regret: în imediatul morții sale ne rămăseseră Spațiul Magic și Cărțile lui. Din fericire Cărțile au supraviețuit.


Anti-entropic

Primele două părți din această aplecare de gând dedicată bunicului meu le-am scris pe nerăsuflate. După multe insistențe din partea tatălui meu am găsit portița care mi-a permis să mă transpun în starea emoțională adecvată racordării la o realitate spirituală deosebită. Nu pot să rememorez o personalitate atât de complexă fără să fac din nou joncțiunea cu ea, fără să retrăiesc contactul, aroma și eliberarea provocării de a te raporta la George Potra. Am ajuns la cărțile sale. O piatră de încercare. Am ezitat. Alte lucruri s-au impus atenției mele imediate. Am profitat de justificările pragmatice ca să dau înapoi în fața unei sarcini care mă intimidează, aceea de a vorbi despre cărțile bunicului meu, de devenirea supremă întru ființă a lui George Potra – ceea ce a scris. Au urmat alte presiuni – blânde de-altfel – din partea tatălui meu, date de calendarul publicării lucrării. Pentru că – așa cum am mărturisit – părinții mă iubesc nemeritat de mult și mă înțeleg, mi-au făcut implicit o ofertă tentantă pentru un tânăr ocupat: modifică un pic textul scris deja ca să pară un întreg și lasă-l ca atare. M-am simțit ultragiat – o revoltă pe care nici eu nu am înțeles-o la început, nici măcar nu am perceput-o ca revoltă ci doar ca insatisfacție adâncă: cum adică să las textul așa, să fug… Am temporizat (mă pricep periculos de bine la asta) și într-un final, în această noapte în care scriu, încăpățânarea mi-a fost răsplătită: am avut revelația căutată, starea de grație în care să îndrăznesc… Să privesc în mine și să văd ce a sădit acolo George Potra. Și să îmi asum responsabilitatea unei extrapolări necesare.

Mă simt anti-entropic în această noapte. Poate de aceea rezonez la cărțile lui. Cred că e marea lui încercare. Zidirea care a dat sens petrecerii lui prin viață. Lupta cu entropia. Cu ferfenițarea. Culturală în primul rând, desigur.
Amintirile și semnele lor se uită – o lege a entropiei. Starea de dezordine crește în mod natural. Orice creație este un act de rezistență în fața neființei. Un reper în amorf. El credea în ființa constituită peste timp ca unitate culturală. Și care crește, se constituie prin moștenire de la o generație la alta. Nu poți transmite cultura ca pe o simplă ladă de zestre cu obiecte înghesuite, evoluția spiritului are o rată stupefiantă, colecțiile de informații seci sunt receptate ca anoste de la o generație la alta. Un motiv în plus să uităm. Să ne pierdem identitatea în haosul din care am ieșit. În paranteză fie spus, câți dintre noi, puși în fața unui cataclism care ar dezintegra memoria culturală comună a umanității, ar putea reinventa ceva mai complicat decât roata? Faptul că nu pornim de la zero generație de generație se datorează „povestitorilor” – castă poate nerecunoscută a omenirii dar care face din umanitate o entitate peste timp.
Entropia acționează la nivel cultural prin uitare. Ființarea se opune prin trăire vie a memoriei. Nu doar prin simpla relatare și memorizare a trecutului, ci prin revalorizarea lui epică. Prin impregnarea faptului descris cu personalitatea noastră îi dăm acestuia forța de supraviețuire culturală necesară. Suntem o specie de povestitori. Asumarea activă a acestei condiții face diferența între istoria vie, perceptibilă și „istoria învățată”, din păcate atât de prezentă în învățământul modern – timp pierdut pentru adolescenți care își vor curăța memoria de scurtă durată în primul club vizitat după examene.
George Potra a fost un povestitor care a ridicat mânușa entropiei. S-a dedicat istoriei. Memoriei noastre comune. A făcut-o cu superbia unui spirit rebel, crescut la lumina interbelică de care aminteam, care l-a format și convertit la gustul esenței. Accentuez asupra laturii sale creative pentru că știu că valoarea metodei și rigoarea științifică – atât cât poate fi istoria o știință – vor fi fost explorate de spirite mai abilitate decât mine. Dar „Istoricul Þiganilor din România” este viu nu pentru că conține informații exacte și verificate ci pentru că este pitoresc, în sensul major al cuvântului. Pentru că redă culoarea și ce-ul unei epoci, pentru că contextualizează uneori cu umor fapte și întâmplări, pentru că bunicul și-a strecurat zâmbetul și talentul de povestitor între datele, faptele și persoanele care populează lucrarea. Dintr-o relatare a făcut o poveste.
Cărțile lui George Potra răspund exemplar – deși scrise înainte de invazia mass-media în România – unei cerințe a societății moderne intoxicată de pseudo-epicul știrilor de la ora 5:
„Unde e zmeul?!” Unde e provocarea care să ne potențeze?

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!