Drumurile reale au dublu sens; dus și întors, iar distanțele sunt cu o mică aproximare, egale. Reguli elementare obligă la parcurgerea sensurilor în confor-mitatea cu universalitatea înțelegerii umane și cu mici excepții, particulare și la fel de bine definite, înspre înapoi.
Realitatea pare însă a avea două fețe. Realitatea în comparație cu ceilalți și realitatea în comparație cu trăirile proprii. Fără a se delimita și defini, realita-tea ce integrează individul în social, în oceanul anonimatului, lasă semne comportamentale. Fugind din sfera trăirilor raportăm viața pe o scală a dimensiunilor sociale, reducând necesitățile la ceea ce se manifestă public. Consecință directă a „consumului” și a „pieței” ce invadează zi de zi ideea de a trăi, cam toate se „consumă” și cam toate devin „achiziționabile”, cam toate au „durată de utilizare” și „garanție”.
Toate însă își au un sens clar în viață. Întâmplările sunt doar aparențe ce se vor rezultanta jocului hazardului. A defini hazardul existențial e ca și cum s-ar încerca urmărirea mișcării browniene a unei particule atomice, când toate se simt a fi și sunt pe deplin haotice.
Conglomeratul de gânduri și idei tinde să absoarbă cu totul trăirea umană. Paradoxal, cu cât se simte o rezolvare a problemelor într-o direcție (mai ales de domeniul palpabilului), o multitudine de alte probleme înlocuiesc golul din acea direcție. Și nu doar atât; multiplicarea în avalanșă devine un apanaj al celui ce încearcă să își pună, măcar pentru o clipă, întrebări despre sine și despre semenii săi.
Acuzat și acuzator, judecător și apărător... cam așa poate fi definit omul intelectual al zilelor noastre. Supus bombardamentului informațional, accesând fără opreliști lumi mai mult sau puțin cunoscute, hățișurile vieții îl pot strive. Iluziile devin uneori o concretitudine a sinelui și eu-lui, bulversând drumuri ce își stabiliseră de mult sensul.
Justificator și căutător omul-intelectual nu realizează că rampa inițială se transformă în tobogan. Un tobogan amețitor ce dă sens răstălmăcirilor fără de înțeles. Iar dramatismul căderilor dă o imagine apocaliptică.
De multe ori am privit în jurul meu fără să pot înțelege ceea ce se întâmplă. Și nu numai că nu înțelegeam, dar de multe ori nu vroiam a înțelege. Și nu admiteam că așa ceva, sau ceva asemănător, mi s-ar putea mie întâmpla. Ori poate că mizam pe acel joc al hazardului care mi-ar fi ursit altceva, altcumva.
Timpul și viața treceau bătătorind un drum al armoniei. Alăturarea gândurilor și faptelor mă purtau spre o grădină a Edenului ce părea că se va fi re-ală în orice clipă. Și nimic nu simțeam a-mi fi împotrivă.
Cohortele norilor furtunii s-au abătut însă fără semne. Din clipe de vis, gândurile s-au transformat în zbateri și neînțelegeri. Din concretitudine am trecut pe un nivel al veșnicelor căutări., deschizând radial o multitudine de cărări. Parcă matematic am urmărit această divizare, alegându-mă cu culegerea prafului ce se depunea prin urma pașilor mei. Sau, vorba românească, am cules praful de pe tobă.
Economia consumului și a piețelor multiple are ca efect conștientizarea ideilor de calitate și preț. Piețele oficiale, bine definite, au avantaje și dezavantaje, la fel de bine cunoscute. Mai peste tot se vorbește de raportul calitate/preț. Dar uneori, sub impresia unui ambalaj frumos, nu renunțăm la principiu și ne lăsăm atrași și de iluzia prețului? Uităm oare că suntem prea săraci să cumpărăm produse ieftine, plătind apoi însutit un preț și pe iluzie?
Ne simțim bogați și simțim că ne putem permite orice; de la micile prostioare la marile schimbări. Sau suntem săraci și preferăm chiar sacrificial pentru a ajunge într-un trunchi al piramidei sociale unde să nu mai existe teama zilei ce va urma. Cam așa este posibilă o caracterizare a extremelor sociale, din punct de vedere material. Și tot din această direcție se poate judeca și caracteristica pieței…
Jocul minții este și rămâne ca o lume reală. Pentru că de fapt lumea reală este produsul jocului minților. Iar raționamentul logic este de multe ori învins de hazardul ilogicii, al privirii peste umărul conștiinței. Iluzii existențiale pândesc la tot pasul. Iar acela ce crede că își poate permite orice e primul ce poate să fie pus în situația de a înțelege că ceea ce a plătit cu un preț prea mic, deși strălucitor la prima vedere, cere la scurt timp taxa pe prostie. Ba, mai mult, viața cere și ea compensarea plății neefectuate la vamă, iar “marfa” atât de frumos ambalată ajunge la suprapreț. Și, conform structurii normale a omului, ea nu va mai fi consumată. Rămâne doar o achiziție fără sens. Dar se uzează moral.
Teama de ceea ce va urma îl face pe cel ce trăiește înspre subsol să accepte poleiala ca fiind un semn al distinctivității, devenind victima propriilor dorințe. Consumând ceea ce crede că a devenit o achiziție prețioasă, nu face altceva decât să-și înfrumusețeze căciula cu coarne de cerb. Ori de bou. Diferența este doar de nuanță și de mod de percepție. Finalitatea, deși mai puțin răsunătoare, mai puțin palpabilă, rămâne la fel de dramatică. Doar diferența de înțelegere a deformărilor de coloană vertebrală face ca unii să se transforme în umbră, alții în amintire.
Piețele paralele, gri și negre au avut totdeauna menirea de a oferi spre achiziție produse de valoare la un preț mult diminuat. Motivele diminuării sunt tot timpul necunoscute dar acceptarea fără rezerve a produsului în sine a fost totdeauna speculată de cei ce aprovizionează această piață. Aici apare ideea fructului oprit, a dorinței de a gusta neștiut păcatul., idee pe care oricine o simte ca o necesitate diver-sificativă și înnoitoare.
Contorsionând realul, piața neagră consumă și idealul. Valurile aduc visele mai aproape de o împlinire ipotetică. Sensurile evolutive devin inversabile, precum drumurile ce se ocolesc printr-un paralelism imaginar. Și acest fapt este intrarea în lumea haosului. O lume a pierderii de sine și a pierderii măsurii. Motive exacerbate exacerbează trăirile. Gânduri contradictorii duc spre desuet cele mai frumoase și bune intenții. Ceea ce rămâne, identitatea și structura fizică este asemănătoare unei nuci ce nu mai are miez. Ci doar coajă. Și așa, încet, încet, cuprinzând lumea, Apocalisa Sufletelor devine realitate. Iar această realitate se pare că ne-a cuprins ca un vârtej amețitor, din care e greu să mai găsim scăpare. Identificarea fizicului cu spiritualul, intelectului cu instinctualul, realului cu imaginabilul creează condițiile ideale propriei distrugeri. Comportându-se haotic și regre-siv, indiferent la cei de lângă el și indiferent la propriile-i fapte, omul începe să construiască un castel de nisip așezat în locul în care valurile mării se aruncă pentru a se descompune. Locul marii iluzii în care se crede că marea și-a pierdut puterea și nu poate lovi. Sau locul în care triumfă uscatul. Realitatea este că acolo uscatul se scurge încet în mare iar marea chiar de nu-și găsește puterea să dea o lovitură puternică, reușește să dizolve, încet dar sigur, totul. Cu atât mai mult și mai repede sunt dărâmate castelele de nisip.
Constructorii de drumuri nu aleg niciodată plaja mării pentru a constru drumuri. Așa cum nu aleg crestele semețe spre care însă îndreaptă drumurile. Pentru că drumul este necesar a fi bine bătătorit. Și necesitatea de a păstra distanțele îi aduce rareori în situația de a despărți sensurile. Constructorii de drumuri nu poleiesc drumurile și nici nu lucrează la dumping, pe piața neagră. Drumurile nu au imagine comercială, dar sunt sigure. Iar ei, constructorii, nu stau ascunși sub mărci sau pseudonime. Constructorii adevărați de drumuri sunt și gânditorii drumurilor. Ei gândesc și pun în practică pentru viitor.
Viața e un drum ce are multe, poate prea multe, direcții la un moment dat. Ceea ce pare a fi un viitor drum ideal se dovedește, nu de puține ori a fi îngustat, îngustabil sau închis. Ocolirea obstacolelor uneori pare o soluție extraordinară. Însă nu totdeauna are finalitate. Iar drumul de întoarcere în punctul de răscruce nu este la fel de ușor.
Dorința de comportament mediocru devine o fatalitate atunci când omul ce privește lumea cu ochii minții încearcă a o pune în practică. Nefiind instinctual el se transformă într-o pradă ușoară. Nelăsând la voia întâmplării faptele, el devine un vânat sigur. Nefiind “consumator” el devine un simplu căutător și veșnic observator al piețelor. Continuu la curent cu prețurile de pe piață, nu vrea să mai cumpere. Toate “mărfurile” devin doar obiect de studiu. Prea târziu însă, degringolada și haosul sunt caracterizante pentru trăirile sale.