Pe culmi de biruință în arta nepăsării,
bolnav de sârguință în patima uitării,
pe-o geana de lumină,întrezărind abisul,
cu aripi de căință eliberând tot necuprinsul:
așa m-am răsculat!

Un țipăt prizonier din mine se desprinde,
și-aleargă înspre lături,ca sângele în vine...
Și dacă ști s-opresti frânturi de negrăintă;
oprește-mă s-adun în suflet suferință!


Și dacă ști s-aprinzi în mine vâlvâtaie,
de ce nu ești cu mine, să simți a ei bătaie?
Și dacă eu te chem cu-'ntrega mea ființă,
de ce ascunzi în tine,umilă:o dorință?


Fără să te cunosc, de ce oare-ți simt glasul?
Doar esti strain de mine....dar aici la tot pasul?