Caldă, este mângâierea ta de rouă
Preșul, este mereu întins pe caldarâm
Roba ți-e aruncată-n stradă
Și mintea ți-e răvășită pe-un tărâm;
Unde visele nu au literă de lege
Unde timpul îți înmoaie glasul în cerneală
Unde noaptea revarsă lacrimi oceane,
Simțirea unei atingeri este atât de blândă și supusă
Este atât de fumurie și aplecată peste nume,
Nume a unui sfânt suflet, martir
Ofranda unui rege din țintirim;
Doar două stele blânde ard pe rugul dăruirii
Doar două petale, sunt sufletul nemuririi,
Și azi sunt urme de stropi de rouă stoarsă dintr-un batic de mătase
În care numele iubirii, e mai presus decât ziua de mâine;
Unde cine are urme de suflet, va mângâia cu ele o inimă albă
Ce niciodată nu va uita să trăiască pentru sufletul de aproape
Pentru dăruire nebună și-atât de intensă,
Pentru numele celui rostit, pentru numele talisman blând;
Ne vor ruga și luna să ne dăruiască pe cineva lângă noi;
Ne vor implora și umbrele să le priim, o rimă a unui vers
Dar noi vom păși plini de neînțeles,
Noi doi, două voci
Două lampioane de argint
A unui vis nebun, călit
Ce simte că te-a pierdut, pe tine suflet atât de blând;
Ce simte că te-a lăsat în urmă nu pentru totdeauna; ci doar pentru o secundă.
A nimănui, nu-i vocea asta,
Nici versurile de sus, n-au creator
Sunt simple vorbe de zahăr tos
Și două călimări de cerneală;
Ce sunt goale -
Sunt străvezii -
Sunt îmbătrânite -
Sunt acoperite de un fir de fum -
Sunt acoperite; de plumb -