mă poartă stingher frigul singurătății,
mă reîntoarce din drum cuvântul uitării,
mă întreabă câte toate
o toamnă, apusă de departe.

mă leagănă în pat de raze
mă mângâie cu flori, mireasmă
mă minte și-apoi mă leagă
la mâini cu fire de mătase.

îmi pune sufletul în vatră
îmi răscolește viața toată
mă lasă să sufăr în tăcere
și mă mângâie cu fire de durere.

îmi leagă inima-ntr-un buchet de rază
imi frige trupul cu dorinte uitate
îmi liniștește sufletul, cuvinte aspre
și mă-mblânzește dându-mi cianură moartă.

nu, e decât un vis al nopții albastre
nu, e decât un strop de rouă, de pastă
nu, e numai durerea, aspră
e singurătatea-n urmă rămasă.