mâna mea, cu inimi crescute
în fiecare deget
pompează în aerul din jur
sângele feciorilor de lele;
acasă, niciun suflet de pază,
doar mustul tăcerii, fermentat,
spală pragul
și umflă trupul păsării moarte
din dreptul ușii;
numai eu, în pădurea copilăriei,
dilatând așteptările,
până la ultima insomnie
de care îmi mai aduc aminte,
ascult cum mor copacii tineri,
cu zgomot revoltat,
în timp ce pământul își lățește spinarea,
proptindu-se în ecoul lor;
ce ți-a mai rămas, gelă,
ultimul stejar dezrădăcinat
e tragic și răzbunător,
ca un eunuc într-un bordel;
dau la schimb aceste imagini,
pe-o felie de nor pribeag,
cu care m-am întâlnit într-o zi de vineri,
e bine când plouă,
străzile sunt mai largi,
oamenii, mai circumspecți,
cuvintele se ascund în stropii de ploaie
și cad în tăcerile pietrelor...

Gela Enea