Parfumul de crin îmi umple camera în miezul nopții și creanga unui nuc tânăr îmi bate in geam să mă trezească. Îi mulțumesc cu un zâmbet și îmi iau repede halatul ușor de pe marginea patului cu grijă să nu-l trezesc. E întuneric și prin lumina străvezie a lunii de-abia disting mobila prin casă. Îmi găsesc drumul până în bucătărie și mă așez pe scaunelul de lângă geam să pot vedea mai bine cum micuții copăcei din grădină își pleacă umbra pe pământul țesut în raze palide.

E atât de frumos în mijlocul verii să vezi un cer liniștit pe care mai curge câte o lacrima atunci când cade o stea. În liniștea casei ascult timpul cum se joacă pe cadranul ceasului și atinge cu degetele-i fine fiecare ac, parcă fără rost. Mă gândesc la nopțile petrecute singură tot in fața geamului fără vreo urmă de vis pentru viitor. Ce copilă eram – și acum mai sunt. Simt și acum cum mă frânge singurătatea și un zâmbet se așează pe buze. Îmi vin în minte tot felul de gânduri și încerc să le alung de parcă ar fi niște frunze căzute din teiul de deasupra băncii din parc.

A trecut primăvara de ceva timp – dar nu și în viața mea. Mă uit cu privirea leneșă la ușa intredeschisă și cobor de la înălțimea scaunului pentru a reveni cu picioarele pe pământ. Aud strigătele de revoluție ale parchetului în urma mea și mă îndrept cu pașii mici înapoi în pat. Deschid ușa cu grijă dar degeaba. „Nu poți dormi?” se aude de undeva dintr-un capăt al camerei. „Nu prea.” Mă așez pe pat și îmi caut pătura moale în locul căreia găsesc două brațe calde care aduc cerul mai aproape printr-o singură atingere. Din nou aud nucul bătând în geam, neobservat – nu mai e nimeni să-i urmeze chemarea și eu adorm în mirosul de crin purtat de vânt prin geamul deschis pe jumăte parcă în sfidarea căldurii de afară.