In jurul meu un val negru imi intuneca privirea si ascunde lumea pe care lumina ne-o dezvaluie atat de colorata, atat de frumoasa, atat de reala… Umbre strabat orizontul meu intunecat si se lupta necontenit cu sfioasele urme de lumina pentru suprematie in fata ochilor mei. Singurii tovarasi in noapte imi sunt stelele si luna, regina argintie a noptilor atat de pustii si cavalerii ei luminati, luceferi care ne calauzesc dorintele si visele in ale vietii si mortii taine. Nici un sunet nu supravietuieste intr-o noapte atat de pustie. Oare la fel de tacuta ca si noaptea aceasta este si Moartea, onorabila dama ce asterne esarfa-i din satin negru peste sufletele apuse? Deodata aceasta liniste este strapunsa ca un pumnal de catre strigatul ascutit si taios al unui glas de copil. Vine dintr-un colt indepartat al unui suflet pierdut… al meu. Toata fiinta mi se infioara si umple cu sentimente de spaima si groaza. Cine esti tu, copil pierdut? Esti intr-adevar intruchiparea inocentei si candorii copilaresti sau un demon cu fals chip angelic venit sa imi chinuie mintea si sufletul? “Nu, sunt doar eu, un copil” imi sopti din nou vocea din strafundul inimii mele. As infrunta gorgone cu plete veninoase, dragoni cu suflul lor din flacari, vampiri cu chip de alabastru si colti de otel, craiese ale zapezilor cu priviri de gheata fara sa cracnesc, insa imi este teama sa infrunt acest copil. De ce nu ramai unde esti, de ce nu incetezi sa mai apari si sa ma sperii, naluca? “Pentru ca decazi si te departezi atat de mult de sentimentul pe care eu il traiesc atat de intens… iubirea. Adu-ti aminte de mine si iubeste! Iubeste-te pe tine, iubeste-i pe ceilalti, iubeste Viata.” Tu, copile, esti o fantasma a trecutului care imi apari in prezent ca sa imi tulburi viitorul. Imi este frica… Ma tem de ochii tai luminosi care in scurt timp vor fi incetosati de picaturi cristaline ale tristetii, ma tem de obrajii tai rozalii ce vor fi scaldati de lacrimi si ma tem de buzele tale surazatoare ce vor simti gustul amar al dezamagirii. Tu nu stii inca ce stiu eu, daca ai stii, te-ai infiora si tu. “Ce minte nesabuita! Cum sa ma tem de iubire?” Cat de naiv… Dar dispari indata, te rog cu toata fiinta mea, si lasa sa se astearna din nou linistea mormantala a noptii acesteia. Ma tem de tine, nu pot sa te mai infrunt, nu pot sa mai infrunt acel chip al fericirii care se spulbera dintr-o data si se inlocuieste cu o mare de lacrimi. L-am infruntat prea mult, te rog lasa-ma sa imi continui calea destinului meu si sa imi port pasii prin lume de una singura, asa cum stiu acum. “Dar mi-e frica de singuratate… Nu ma parasi…” Cat de mult cunosc eu aceste cuvinte… Te rog, pleaca! Nu mai suport sa le aud spuse de glasul tau cristalin si nealterat de viata reala. Ramai acolo unde esti si daruieste-mi pacea. Nu mai plange, imi sfasii inima si ea plange cu lacrimi mari si rosii de sange. “Te iubesc…” grai naiv acel spirit pur. Ultima farama de dragoste din sufletul meu pustiit este o amintire. Nimeni nu poate sti cat de mult ma tem, mai mult decat de orice de doua cuvinte: ”te iubesc”.