Nu stiu... cum dracu reusesc sa incep intotdeauna cu asta? Ce nu stiu? Raspunde nimic si totul e perfect! Nu stiu de exemplu de ce sunt in fiecare loc, in fiecare ipostaza in care sunt de-a lungul unei saptamani, luni...de-a lungul unei vieti sau doua! Nu stiu de ce imi foresc sa ma mai doara si altceva cateodata, sa mai simt un alt dor, sa ma mai preocupe, sa ma mai atinga o alta problema, sa simt ca am depasit cumva punctul ala nenorocit in care m-am blocat, se pare, fara drept de apel! Ce senina si plina de draci ma simt in acelasi timp! Oare e posibil sau am innebunit? Sper ca am innebunit ca daca asta e posibil cine stie ce se mai poate intampla , pe cand daca am innebunit eu... totul e "normal", nu?
Nu degeaba imi doream sa raman la 16 ani! Desi daca as avea acum aceleasi valori si principii de nezdruncinat ca atunci cred ca as muri de durere, de disperare! Poate ca de aceea ne schimbam! Sa fie doar un sistem dement si inconstient de aparare?!Ce idiotenie!!! Sa te inraiesti, sa te alterezi doar ca sa nu mori sau sa nu innebunesti! Poate parea o nebunie dar cu cat ma gandesc mai mult cu atat capata mai mult sens si de obicei mi se intampla invers asa ca trebuie sa fie un sambure de adevar! E aberant totusi pentru ca daca te lasi inrait pentru ca tu, cel pur, sa poti trai in continuare linistit , pe de o parte (cea mai mare si mai importanta) incetezi sa traiesti! Chiar asta se intampla din cate am vazut eu la mine si in jur! Tu moRi, crapi ca un nemernic din cauza propriei tale idiotenii de sistem de aparare si iti ia locul exact "ceva" de care te fereai la inceput! Adica nu pot trai decat oameni cu doze marite de rautate, nu? Pai da, cai vine un moment in viata fiecaruia in care trebuie sa spui: "STOP!!! De acum eu calc in picioare...macar putin..." Probabil ca acela e momentul in care TU - cel adevarat, mori un pic sau de tot, depinde de cata durere ai adunat pana atunci, nu? Sau poate depinde si de cat de tare esti?! Poate. Nu am pretentia sa stiu toate astea. Nici macar nu imi pot asuma jumatate din tot pentru ca nu ma consider altceva decat un rezumat a tot ceea ce am citit, a tuturor povestilor de viata pe care le-am ascultat de-a lungul timpului, a tuturor actiunilor mele si ale celorlalti, a tuturor sufletelor care m-au atins intr-un fel sau altul. Atat si nimic mai mult!
Ce sa mai zic, ce sa mai presupun, ce punte sa mai incerc sa-mi ridic peste muntii astia de durere din jurul meu? Cum sa ma iau eu pe mine cu binisorul si sa ma invat ca e O.K. sa nu fii intotdeauna pregatit sa suferi, ca uneori se mai intampla si ceea ce nu credeai ca e posibil desi aveai sentimentul ca ai intors problema pe toate partile... Cum sa invat eu sa mai si spun ce simt nu doar sa-mi doresc asta?! De ce oare mi se pare atat de greu sa spun "te plac", "mi-a facut placere", "m-a durut", "m-ai ranit" ... nu pot fara o gluma, fara un "ac" fara ceva sa mai ascunda din vulnerabilitatea mea in momentele respective, nu? Probabil.
Cad si ma ridic in acelasi timp! Cad in propria mea nenorocire, in durerea asta cu care nu stiu ce sa fac altceva decat sa o las sa ma domine si ma inalt tot din cauza (sau datorita...) ei, caci totul mi se pare atat de mic si de lipsit de importanta in comparatie cu EA incat nici nu merita mai mult decat o analiza rece si sumara facuta in graba, ca doar am de suferit, nu? Oare EI trebuie sa-i acord cea mai mare atentie de acum? Oare chiar nu sunt capabila sa gasesc nenorocita aia de portita? Sau poate asta imi trebuia ca sa nu mai pretuiesc toate prostiile?! Dar nu erau prostii si daca era... erau prostiile mele, eu trebuia sa le pierd! Nu mai pot! Simt ca ma sparg in mii si mii de bucatele si tot nu pot acoperi suficient de multe incat sa...sa ce?! Mai duca-se dracului toate!




Nota : Randurile de mai sus sunt scrise acum circa doi ani, cand mi-am pierdut singurul parinte si a trebuit sa urc pe cel mai mare val...al vietii traite singur cuc! Nu stiu daca am fost pe val sau sub, probabil ca putin din amandoua... Am scris aceste randuri aici pentru ca stiu cum e sa simti ca pierzi controlul, ca e prea mult si ca pur si simplu nu ai cum sa treci peste si totusi sa continui sa respiri, sa traiesti si sa nu te poti abtine sa nu te intrebi de ce si cum. Conteaza , cred, sa gasesti cateva randuri in care sa-ti regasesti partial durerea si sa ai confirmarea ca cel care le-a scris, care ti-a impartasit candva durerea, a trecut acum cu bine peste tot! La naiba, poate ca iti va da putere macar de dragul provocarii: DACA TU AI PUTUT, E CLAR CA NU E IMPOSIBIL! ;) Succese maxime tuturor si multa putere pentru a nu uita ca in final...SUFLETUL E SINGURUL CARE ARE O SANSA!