Călin Clopotarul

Mi-l amintesc și acum pe moș Pătruț. Era un bătrânel înalt, puțin adus de spate. Părul îi cădea alb până pe umeri, avea o mustață sură și privirea senină. Fruntea îi era brăzdată de cute mărunte, iar sprâncenele stufoase umbreau doi ochi albaștri.
Moș Pătruț venea cel dintâi la biserică și pleca ultimul. Toți din neamul lui au trăit pe lângă biserică, toți au fost cântăreți la strană, dascăli, clopotari. La slujbă l-am văzut mereu în picioare cu creștetul puțin plecat, foarte atent la tot ce se citea. Era îmbrăcat curat, într-o ie albă, încins cu brâu lat de mistreț, cu pantaloni de șiac strânși pe picior. Bătrânul rostea în fiecare duminică Crezul, cu voce clară, apăsată. Însă cel mai mult bătrânului îi plăcea să tragă clopotul. Când urca moș Pătruț în clopotniță parcă întinerea cu 50 de ani, de părea un flăcau în putere, un haiduc din povești. Atunci albăstrimile ochilor i se întunecau ca marea în furtună și scăpărau agerimi tăioase. Și trăgea moș Pătruț clopotul cu atâta foc de te răscolea până-n adâncul sufletului.
Se știa în sat că neamul lui nu era de pe meleagurile noastre. Neamul lui, al lui Doinaș, se trăgea de dincolo de Carpați, din Apuseni, din mândra țară a Ardealului. La noi au fost primiți cu voie bună, că așa-s moldovenii, largi la inimă și primitori. Iar ei s-au dovedit a fi cu toții oameni de cinste, pe care te puteai bizui la nevoie, toți creștini adevărați, crescuți de mici pe lângă biserică.
Dar avea moșul acum o mare durere: toți feciorii lui își făcuseră un rost pe la oraș și n-avea pe cine lăsa, dintre ai săi, clopotar la biserică....
Așa am intrat în vorbă cu moș Pătruț, într-o zi de duminică, vara, după slujba vecerniei. Aveam pe atunci vreo 12 ani.
- Moș Pătruț, i-am zis eu, învață-mă pe mine să bat clopotul! Vreau să rămân eu în locul matale, când oi crește mare, clopotar în sat!
Bătrânul a zâmbit, și-a netezit cu mâinile sale trudite părul alb și mi-a răspuns:
- Apoi, de mult te-ai gândit la asta, măi feciorule?
- Cam de vreo lună de zile, i-am zis eu, dar n-am îndrăznit să-ți spun.
- No, că am văzut eu că prea mă urmărești cu ochișorii toată slujba, dar nu știam ce gânduri ai...
- Păi asta voiam, moș Pătruț, să mă-nveți a bate clopotul. Da să mă-nveți așa, ca matale, am adăugat eu, așa, de zic femeile bătrâne că se-nchină și morții în morminte!
Bătrânul n-a zâmbit deloc la aceste cuvinte; dimpotrivă, mi s-a părut chiar că o umbră de tristețe i-a trecut pe chip și înălțându-și privirea spre clopotniță, a spus cu voce stinsă:
- Clopotele acestea, băiete, au taina și povestea lor!
- Învață-mă și pe mine, moș Pătruț, povestea și meșteșugul clopotelor!... Ce zici, mă înveți? am stăruit iarăși rugător.
- Te-oi învăța, dragul moșului, mi-a răspuns el cu durere în glas, că nu știe nimeni zilele omului, iar eu trebuie să-mi pregătesc urmași, că feciorii mei s-au înstrăinat, iar de la nepoții crescuți la oraș nu mai am ce aștepta... și-apoi, tu îmi ești un fel de fin, că te-a botezat fii-mea cea mică... Dar să știi, povestea asta a clopotelor nu-i poveste de prunci! E lungă și de demult, și noi, neamul lui Doinaș, avem mare evlavie la dânsa. E povestea lui Călin clopotarul... a mai adăugat bătrânul și iar mi s-a părut că o umbră de tristețe i-a înnegurat fruntea.
- Zi-mi-o, moș Pătruț, l-am rugat eu, vreau să o știu din gura matale! Doar îs om mare de-acum, nu țânc...
O adiere de zâmbet a înseninat pentru o clipă chipul bătrânului. Ne-am așezat amândoi în curtea bisericii, pe niște bușteni, la umbra unui nuc frumos și moș Pătruț a început povestea. Vorbea frumos bătrânul, clar și apăsat, după obiceiul ardelenesc:
- Apoi, dragul moșului, toți din neamul meu, al lui Doinaș, au moștenit slujba asta de clopotar. Străbunicii mei erau din Apuseni, din Munții Abrudului. Au ajuns aici, în Moldova, după răscoala lui Horea, crăișorul nostru, că grea era viața de iobag! Aici s-a născut bunicul meu. De la dânsul am prins eu drag de biserică și el m-a învățat povestea asta pe care ți-o spun. E povestea lui Călin, un fecior din ai mai de demult ai lui Doinaș. Era fecior frumos Călin și mare ca de 13 ani. Avea mai mulți frați, dar între toți părea cel mai cuminte, tăcut și blând ca o fată sfioasă. Era înăltuț la stat, cu ochii ca și cicoarea, cu părul negru ca pana corbului, lung până la umeri și obrajii învăpăiați de sănătate. Și purta Călin la cingătoare un fluieraș de alun, de lăcrimau femeile când îl auzeau doinind dintr-ânsul.
Ziceau ele că băiatul, vezi bine, are dorul lui, de cântă cu atâta jale. Călin fusese la mănăstire vreo 3 ani de zile. Dar a venit pe urmă acasă că i-au stricat păgânii mănăstirea și n-a mai avut unde se întoarce. Însă dorul pentru mănăstire nimeni nu i l-a putut stinge și cu dorul ăsta-n suflet a murit sărmanul.
Acolo învățase carte de la călugări și știa de-acum slujbele și cântările de la strană pe dinafară.
Pe atunci românii veneau la biserică cu mic cu mare să asculte sfânta slujbă. Așa își uneau inimile, iar Dumnezeu Cel Sfânt îi întărea cu puterea Lui să rabde în acele vremuri. Era jug greu asupra românilor atunci. Iobagii erau ca și sclavii- n-aveau drepturi, aveau numai datorii față de nobilii maghiari. Dijme mari, 5 zile de muncă pe săptămâna la grof, batjocuri, toate acestea apăsau greu pe grumajii bieților țărani. Dar aveau suflete viteze, fiindcă așa am crezut noi dintotdeauna, că Dumnezeu e acolo unde-i dreptatea. Doar zice și la Psaltire că fața Domnului spre cel drept privește. Iar noi am fost cei mai mulți și mai vechi pe acest pământ. Încă dinainte de Decebal eram noi stăpâni pe plaiurile astea.
Ei, dar ce vremuri întunecate au mai fost atunci..., bieții români puteau fi tăiați bucăți ori dați la câini, trași în țeapă sau spânzurați, după bunul plac al străinului. D-apoi câtă jale a mai fost când veneticii ne-au bombardat mănăstirile și bisericile noastre... N-a cruțat nimic Bucov, generalul cel păgân... Îl trimisese împărăteasa lor, austriaca... Atâta ne mai rămăsese și nouă de mângâiere, Biserica noastră...
Ei, dar hai să mă-ntorc la povestea noastră! Atunci când au dărâmat mănăstirile, s-a întors acasă și Călin, dar pace-n suflet n-a mai avut, săracul... că el făcuse-n gândul lui o făgăduință... Băiatul a început să cânte în sărbători la biserică, în sat la Mestecăniș ori la Curechiu. Se aduna popor mult acolo în fiecare duminică. Mai aveau oamenii o nădejde că s-ar schimba vremurile și pentru ei. Iar nădejdea lor era Horea. Horea nu era un om ca oricare altul. Mare și aprig om a mai fost, de-a ajuns el de câteva ori până la împăratul Iosif, la Viena, să ceară dreptatea neamului său! Oamenii toți îl iubeau și se uitau la dânsul ca la soarele de pe cer. Îi ziceau “Crăișorul nostru”. Își puneau mare nădejde în el. Crăișorul avea și doi oameni de încredere, pe Cloșca și Crișan, doi viteji care-i purtau cuvântul prin satele de iobagi.
Era toamnă atunci. Vânturile și ploile erau mai răzlețe ca în ceilalți ani. Parcă și văzduhul presimțea vifornița ce urma să se stârnească și bubuia înfundat... Tocmai se sfârșise slujba de duminică și Călin strângea cărțile de la strană. În biserică mai rămăsese preotul, care se dezbrăca de odăjdii în Sfântul Altar și moș Lisandru, paracliserul, bunicul lui Călin. Atunci băiatul i-a auzit vorbind în șoaptă și i s-a strâns inima de la primele cuvinte:
- Bade Lisandru, a șoptit părintele Ioanaș, am primit vorbă de la Crăișorul nostru c-o trece pe-nserat pe la noi. Vezi să afle Gheorghe Apetruchii și să vină cu cine știe el la biserică, după ce-or termina de grijit animalele. Poate s-o-ndura Prea Sfântul și de noi și...
Preotul n-a mai continuat. A tras grijuliu dvera de la ușa diaconească și a privit în biserică, să vadă cine mai rămăsese. A dat cu ochii numai de Călin, care s-a rușinat că ascultase taina lor și, vinovat, plecase ochii în pământ. Dar părintele îl știa fecior cuminte și nu i-a zis decât atât:
- Apoi, tu să-ți ții gura, că altfel îi prăpăd!
Călin s-a-nfiorat și mai mult și a dat din cap în semn că a înțeles. Peste puțin timp preotul Ioanaș a plecat și în biserică a rămas numai moș Lisandru, să stingă ultimele lumânări. Călin își tot făcea de lucru printre cărți...
- Bunelule Lisandru, a îndrăznit el deodată, am și eu o rugă la mata! Vreau să-l văd și eu pe Horea! Lasă-mă să-l văd și eu pe Crăișorul nostru!
- Doamne ferește! a sărit bătrânul ca ars. Apoi tu crezi că-i joacă de prunci? Veze-ți de ale tale și nici să nu cutezi a mai gândi la asta! Mai bine dă-i drumu acasă și zi-i maică-tii c-oi veni și eu, dar mai târziu!
Călin a pornit cu inima grea spre ușa bisericii. Dar când a ajuns în pridvor a dat cu ochii de scărița ce urca în cafas... și atunci n-a mai stat pe gânduri. A urcat îndată scările și a rămas acolo sus, neștiut de nimeni, până s-a întunecat. Spre seară, ușa bisericii s-a deschis. Era moș Lisandru, care a aprins câteva sfeșnice. Pe urmă s-a auzit forfotă de pași și zgomote ușoare.
Veniseră oamenii din sat, pe care i-a recunoscut după voce. Apoi a zărit pe gemulețul cafasului niște cai opriți în poarta bisericii și in scurt timp au intrat grăbiți trei bărbați, însoțiți de părintele Ioanaș. O clipă s-a așternut tăcerea, apoi oamenii au început să vorbească. Călin a ciulit urechea și i-a auzit. Cu toții se jeluiau, săracii:
- Ne-a ajuns cuțitul la os!
- N-au pruncii ce mânca...
- N-a mai rămas decât sufletul din noi..., nu mai putem...
Băiatul a privit spre naos și a văzut acolo adunați vreo 12 bărbați. Trei dintre ei erau străini. De la început l-a recunoscut pe Horea. Nu putea fi decât omul acela falnic, înalt, care părea cel mai stăpân pe sine dintre toți. Avea ochii ageri, fruntea gânditoare și părul adunat în două codițe ce-i atârnau pe umeri. Era îmbrăcat ca toți ceilalți, dar parcă și hainele stăteau altfel pe trupul lui mândru. Purta pantaloni strânși pe picior, opinci, iar sub tundra deschisă se vedea o ie albă și curată.
Horea îi asculta tăcut pe toți. Oamenii își vărsau durerea și necazul; simțeau că omul acesta îi crede și suferă împreună cu ei.
- Nu mai putem, Horea! a mai grăit unul. Chinul e greu de tot și pâinea ce-o mâncăm, amară ca fierea!
Crăișorul a ridicat privirea din pământ și a rotit-o asupra lor. Păreau ochii lui când ocrotitori ca de tată, când puternici ca de vultur.
- Apoi, destul! a zis el cu glas mare. Aceeași durere port și eu. Însă vă întreb: dar mănăstirile și bisericile noastre doborâte la pământ; dar odoarele sfinte pângărite; dar pruncii noștri care n-au cum învăța o buche de carte și cresc ca necuvântătoarele; dar sfânta credință ce vor să ne-o schimbe? De astea n-aveți grijă? Pe astea cui le lăsați? Numai la pâine vă e gândul?
Oamenii au tăcut rușinați.
- Iartă-ne, Horea, a zis blajin moș Lisandru, că suntem oameni neputincioși..., dar pâinea-i pâne, c-o cerem și la rugăciune.
- Stiu, fraților, știu! Dar eu un lucru vă spun și să-l țineți minte de la Horea: acela care se vaită numai de greutăți și de pâine, apoi acela nu-i om!
Lui Călin i s-a aprins inima când l-a auzit vorbind așa. Pe obraji îi curgeau în neștire lacrimi fierbinți. Cât de frumos vorbea Horea, cât de adevărate și adânci erau cuvintele lui! Băiatul și-a amintit atunci de ziua când a fost izgonit din mănăstire, de sfintele vase și icoane batjocorite, de tunurile ce bubuiau, de plânsul mamei când s-a întors acasă dezbrăcat de hainele cele negre, bătut și umilit...
Și atunci s-a rugat în taină din adâncul inimii, zicând:
“Doamne, dacă nu m-am învrednicit a-ți sluji pururi în curțile Tale, dacă n-am fost vrednic să port straiele călugărești atunci primește-mă să-ți fiu Þie mucenic precum Sfântul Gheorghe ori Sfântul Dimitrie, ostaș să fiu și să pătimesc până la moarte pentru Tine și pentru neamul meu!”
Printre scândurile de la cafas, Călin l-a mai văzut pe Horea închinându-se la sfintele icoane frumos, cu evlavie și în urma lui și pe ceilalți. La sfârșit Crăișorul i-a îmbrățisat pe toți cu privirea și le-a spus cu grai domol, de litanie:
- Să n-aveți frică de moarte, fraților! Că dac-om muri, apoi ne-om duce la Împăratul cel Mare și-om găsi la El dreptatea noastră!
- Amin, a pecetluit părintele Ioanaș, și să ne păzească Dumnezeu uniți și aici și dincolo de moarte!
Apoi oamenii au ieșit din biserică și s-au risipit pe la casele lor, iar Horea s-a dus spre alte cătune, ducând cu el flacăra răscoalei. În urmă a rămas, ca de obicei, moș Lisandru să pună lucrurile în bună rânduială. Călin n-a mai răbdat să stea ascuns, a coborât din cafas și a izbucnit:
- Bunelule, bunelule, l-am văzut pe Horea, l-am văzut pe Crăișor!
Era fericit Călin, dar bătrânul paracliser la așa ceva nu s-ar fi așteptat! Și nu l-a cruțat pentru isprava asta: i-a cârpit câteva palme bătrânești, să le țină minte toată viața! Dar băiatul nici n-a clipit. Numai atât a zis:
- Să știi, bunelule, că nu-mi pare rău! Horea nu e un oareșicine... Merită să-l vezi!
Lui moș Lisandru i-a plăcut vorba asta și a zâmbit pe sub mustăți, dar se făcea că-i supărat foc...
Din noaptea aceea Călin n-a mai avut liniște. N-au mai trecut multe zile și pe sfârșitul lui octombrie la biserica din Mestecăniș s-a adunat mulțime mare de oameni, vreo 600 de iobagi. Știau toți că trebuie să vină Crișan, să le citească scrisoare de la Horea.
Dis-de–dimineață țăranii s-au strâns în curtea bisericii. Piepturile le erau răscolite de atâtea dureri înabușite, frunțile înnegurate, dar în ochi le licărea nădejdea că va veni și pentru ei ziua izbăvirii. Călin era acolo, în pragul bisericii, alături de dascăl, de părintele Ioanaș și moș Lisandru. Preotul îl aștepta pe Crișan cu crucea în mână, iar țăranii țineau prapurii bisericii. Inima băiatului bătea voinicește, gata să sfarme strânsoarea coastelor. Avea ochii dogorând de o dorință tainică și era gata să-și slobozească glasul să-i îndemne și el pe oameni la luptă.
Vântul sufla prietenos, mângâind obrajii supți de arșiță și foame ai iobagilor. Zările își mai potoliră învolburarea, de parcă așteptau un semn să-nceapă odată cu iobagii furtuna răzvrătirii. Oamenii tăceau. Își mai frământau din când în când mâinile negre, crăpate de muncă.
Erau mulți, dar știau că nu îndeajuns de mulți. Știau că pentru a răpune stăpânirea nobililor trebuiau să se scoale toți, până la unul.
S-au auzit mai întâi ropote de cai. Crișan a descălecat și a pășit în mijlocul lor dârz și falnic. Era un țăran oțelit de muncă, bătut de arșiță și vânturi, cu pletele negre fluturând ușor în vânt. Un freamăt de bucurie a străbătut mulțimea. A urcat treptele bisericii, s-a închinat cucernic și a sărutat sfânta cruce.
- Bine te-ai întors, Crișane, Domnul să te aibă în pază! l-a întâmpinat părintele Ioanaș.
Oamenii și-au scos cușmele de pe cap și-i așteptau cuvântul. Călin îl sorbea cu sete din priviri. Puteai citi în albăstrimile ochilor lui atâta rugăciune, că ar fi muiat orice inimă. Crișan a vorbit frumos, aprinzând inimile oamenilor.
Le-a citit carte de la Horea, cu poruncă să se înscrie la cătănie în regimentele de grăniceri ca să capete arme și pe urmă, în primăvară, să pornească lupta împotriva grofilor.
- Ajunge nobililor răutatea lor, a încheiat Crișan, de-acum e vremea să lucreze Domnul!
Dar privirea rugătoare a lui Calin nu i-a dat pace. Din adâncuri, ochii băiatului sfredeleau arzător în sufletul mândrului moț. Când și-a sfârșit cuvântul, l-a bătut ușor pe umeri și i-a spus:
- Strașnic fecior! Dar ce gânduri vei fi având de mă privești cu atâta foc?... Sunt și eu un biet muritor, om ca și voi, nu te mai uita la mine ca la sfintele icoane... Spune, ce ai pe suflet?
Călin, sărmanul, atât a așteptat:
- Bade Crișane, a izbucnit el, ia-mă și pe mine la oaste, bade Crișan! Vreau să-ți fiu cătană, că nu mai sunt chiar prunc de zburdă de-acum...
Crișan și-a potrivit mai bine cușma pe frunte și surâzând voios i-a zis:
- No, că te-oi lua eu într-o zi... Dar cam câți ani ai?
- La Sfânta Ana am împlinit 13, s-a lăudat Călin. Dar pot să mânui și eu coasă și topor. Ba oi învăța să încarc și pușca...
Frunțile oamenilor s-au descrețit și pe fețele lor zbicite de vânt au înflorit zâmbete șăgalnice. Numai lui moș Lisandru i s-a urcat sângele la cap de supărare că nepotul lui a mai făcut o ispravă.
Călin îl privea rugător pe Crișan. Avea ochi frumoși Călin, ochi senini și curați ca sufletul lui ce era dăruit întreg lui Dumnezeu. Era o taină cu privirea lui, că însuși Crișan s-a înduioșat de ea.
- Măi copile, i-a spus el cu voce blajină, dacă ai fi fost mare și la trup pe cât ești la suflet, te-aș fi luat. Dar așa eu altceva vreau de la tine. Vreau să rămâi aici și să bați mătănii pentru frații tăi, pentru Horea și pentru întreg neamul nostru asuprit. Roagă-l pe Dumnezeu cu lacrimi fierbinți să nu ni se piardă credința și neamul. Că noi altă dorire nici nu avem pe lumea asta! Rămâi deci aici, Căline, rămâi să bați clopot de trezire pentru neamul nostru, iar mâine poate vei bate și clopot de înviere pentru el!
A suferit mult Călin s-audă că-i mic pentru oaste. Lacrimi grele îi ardeau obrajii. Nu mai putea spune nimic de atâta durere. Dar cuvântul lui Crișan era poruncă și nu mai încăpea loc de tocmeală...
- Lasă, nu plânge Căline, i-a mai spus Crișan mângâindu-l, fii bărbat viteaz că lacrimile-s bune, dar numai la rugăciune- în rest, sunt ale muierilor...
Pe urmă Crișan a cuprins cu privirea toată mulțimea de iobagi și le-a zis:
- Mai am o vorbă de la Horea să vă spun: să pornească la luptă numai aceia care cred în Dumnezeu și-i doare inima pentru pruncii țării. Iar de alții, nici nu vrea să audă! Așa a zis! Că noi n-am vrut nimic altceva pe lumea asta decât să rămânem în legea noastră până la mormânt!
Apoi moțul a plecat și băiatul a rămas petrecându-l cu jind în priviri. Și totuși, cât și-ar fi dorit să-l slujească la oaste!...
Peste noapte, Crișan a rămas să găzduiască la casa lui Gheorghe Apetruchii, iar pe Călin, feciorul nostru, n-a fost chip să-l mai scoată cineva pe poarta bisericii. Că așa primise el poruncă de la Crișan: să se roage pentru Horea și moții lui, să-i ajute Dumnezeu și să le dea biruința. Și a bătut Călin mătănii și a citit Psaltirea până ce a căzut noaptea. Atunci un somn subțire i s-a lipit de gene și, ostenit, feciorul s-a așezat în strană și a ațipit. Dar la miezul noptii, un glas tainic- de înger se zice- l-a trezit, spunând:
“ Tu dormi Căline iar păgânii îl prind pe Crișan!”
A sărit ca ars băiatul, că nu era lucru de șagă! Inima îi bătea gata să-i spargă pieptul! Afară noaptea era adâncă. Nici țipenie de om. Doar țiuitul răzleț al greierilor. Călin a privit rugător spre cer:
“ Doamne, dă-mi povață ce să fac!”
Crengile copacilor fremătau parcă de durere. Băiatul n-a mai stat mult pe gânduri. A alergat într-un suflet în sat. Era noaptea de 1 noiembrie.
Piciorușele abia-i mai atingeau pământul. S-a oprit când a ajuns sus pe un deal, unde era un cireș înalt pe care-l știa de la joacă. S-a urcat până în vârf, așa cum era îmbrăcat, numai în cămășuica lui albă. De-acolo putea urmări orice mișcare din sat. Vântul pleca tânguitor crengile copacilor, prevestind parcă nenorocirea ce urma să se întâmple. O vreme n-a auzit nimic. Numai șuieratul vântului printre frunze. Pe urmă un freamăt îndepărtat a urcat dinspre râpe spre sat. Călin a ciulit și mai mult urechile. Erau ropote de cai. Luna lumina niște contururi vagi în depărtare. Băiatul își dădu seama că oamenii aceia nu aveau cușme de iobag în cap, ci căciuli ungurești. A înțeles într-o clipă totul. Oastea grofului venea să-l vâneze pe Crișan. A sărit jos din cireș. Tâmplele-i zvâcneau fierbinți, inima-i bătea greu ca un ciocan.
“Doamne, dă-mi povață ce să fac!” a șoptit el, privind iar bolta înstelată.
Și atunci și-a amintit cuvintele lui Crișan:
“Vreau să rămâi aici, Căline, să bați clopot de trezire pentru neamul nostru!”
Și-n minte i s-a făcut lumină. Zbură ca gândul în vale, spre biserică.
Vântul îi sufla din față, umflându-i hăinuțele largi. Părea, sărmanul, o nălucă albă, un înger ce gonește duhurile rele.
“Doamne, ajută-mă să ajung la vreme!” se ruga el cu înfrigurare.
A ajuns la biserică lăsând în urmă meri și peri și case adormite. A urcat fulgerând treptele în clopotniță. Speriați, lăstunii și liliecii i-au vâjâit pe lângă urechi părăsindu-și cuiburile. În sfârșit, a prins funiile clopotelor. Mânuțele lui le-au înșfăcat cu putere și clopotele au început să bată. Crâncen mai era dangătul lor, de păreau a se prăvăli munții în depărtări. Somnul nopții se spărsese. Iobagii s-au deșteptat înfiorați. Călin trăgea de frânghii fără odihnă. Clopotele tunau și bubuiau năprasnic în noaptea cea neagră. Oamenii au aprins torțe, au pus mâna pe furci și pe coase și au ieșit la răspântii. Printre dangăte de clopot se auzea strigătul înfiorat al feciorului:
- Săriți, oameni buni! Sculați-vă, că-l omoară pe Crișan!
Cineva trădase. Cineva arătase grofilor casa unde înnoptase Crișan cu oamenii lui. Se găsise și acum un Iuda să vândă pe cei mai buni fii ai țării.
Pe urmă văile au răsunat de o împușcătură. Călin a auzit-o și a îndesit și mai mult zbuciumul clopotelor. Tot satul era în picioare. De sus, din clopotniță, băiatul vedea șiruri de făclii curgând pe uliță în vuiet de răscoală. Ud de sudoare, s-a agățat și mai vârtos de frânghii. Ajunsese la capătul puterilor, dar nici prin gând nu-i trecea să se oprească. Își lăsă trupul tras când în sus, când în jos, de părea din depărtare un crin alb legănat de vânt. Au urmat apoi și alte împușcături și chiote multe de țărani răsculați. Încăierarea pornise.
Dar o cătană împărătească n-a mai răbdat glasul clopotelor. Și-a pus pușca la ochi, a țintit spre clopotniță și a tras. Un glonț a șuierat pe lângă urechea băiatului. Al doilea s-a înfipt nemilos în umărul drept. Prin cămășuica albă a răzbătut sângele ca un trandafir purpuriu. Călin a strâns din dinți, scrâșnind de durere. A dat să scâncească, dar și-a amintit vorbele lui Crișan și s-a stăpânit. Că doar nu era muiere să-și plângă de milă...
“Nu-i nimic, și-a zis el, mai am un braț la fel ca acesta!” și a început mai grozav să tragă franghiile cu mâna stângă. Cătana împărătească a înjurat de necaz că nu l-a nimerit mai bine. Și-a încărcat iar pușca și iar a slobozit ploaie neîndurată de gloanțe. Unul a nimerit în celălalt braț și atunci Călin s-a prăbușit cu o a doua rană sângerândă.
“Doamne, nu mă lăsa să plâng ca pruncii; Doamne dă-mi putere să bat clopot de înviere pentru neamul meu și apoi pot să mor...” se ruga el în șoaptă. Și cu mâinile betege, Călin s-a ridicat în picioare și s-a repezit din nou la clopote. Dar brațele nu-l mai ascultau și atunci și-a înfipt dinții în funie și cu ultimele puteri a făcut clopotul să bată iarăși. Acum însă nu mai fulgera năpraznic, ci cânta duios și trist. Era un cântec răscolitor. Văile s-au umplut de șoaptele lui line și smerite. Părea o ultimă rugăciune a unui suflet neprihănit, părea un cântec de leagăn spre somnul cel de veci. Timpul parcă se oprise în loc.
Cătana împărătească a scăpat pușca din mâini și a murmurat cu spaimă:
“Acesta nu-i om, ci înger!” și a pornit la fugă ca nebunul în noapte.
După o vreme, trupușorul lui Calin s-a prăvălit plin de sânge. Și abia atunci focul din ochii lui s-a potolit. Peste sufletul său s-a coborât o pace de neînchipuit. O pace în care înainta cu pași sfioși tot mai adânc. Clopotul a mai suspinat singur încă o vreme. Pe chipul mic a înflorit un zâmbet. Printre dangăte de clopot, Călin a auzit aproape vocea lui Crișan:
- Lasă, nu plânge Căline, că lacrimile-s bune, dar numai la rugăciune- în rest sunt ale muierilor...
Pe urmă deasupra lui s-a aplecat parcă umbra lui Horea, care i-a zis:
- Să n-aveți frică de moarte, fraților! Că dac-om muri, apoi ne-om duce la Împăratul cel Mare și-om găsi la El dreptatea noastră!
Apoi ochii i s-au închis.. Ochii aceia frumoși, în care au strălucit atâta dor și taină, și-au stins luminile pentru totdeauna. Călin a murit cu sufletul senin. Își împlinise datoria.
Așa s-a isprăvit Călin. Dumnezeu să-l odihească-n pace, că a fost suflet mare... Suflet mare și viteaz, că i-a rămas numele până astăzi. De la el încoace am moștenit noi slujba asta de clopotar. Și așa s-a păstrat de-atunci neamul lui Doinaș, tot oameni dârji și cu dragoste de biserică. Acum doară ne-am mai stricat, cu vremile și obiceiurile astea noi...
Crișan a fost salvat atunci. Clopotul lui Călin își împlinise rostul. Dar pe urmă, la vreo două-trei luni, tot l-au prins, împreună cu Horea și cu Cloșca. Și-au fost uciși în chinuri groaznice. Așa a fost neamul nostru, neam de prigoniți și răstigniți, după cum a fost și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Că spune la Scriptură că nu poate sluga să fie mai mare decât stăpânul... Dar jertfa nu ramâne niciodată zadarnică. Numai de-am rămâne noi în legea noastră strămoșească până la sfârșit...
Așa a încheiat moș Pătruț povestea lui Călin clopotarul. Și de atunci, ori de câte ori aud clopotele bătând, nu mai pot rămâne nepăsător, ci-mi fac semnul crucii și cu fior de teamă spun și eu cuvintele lui moș Pătruț:
“Doamne, măcar de-am rămâne în legea noastră strămoșească până la sfârșit...!”