Lumânarea

Toată lumea știe cum arată o lumânare. E subțire, firavă, înăltuță, cu trupul de ceară. Rostul lumânării este să ardă și să lumineze. De aceea, cel mai important lucru pentru o lumânare este ca ea să fie aprinsă.
Sufletul omenesc este asemănător cu o lumânare. Flacăra lui, lumina lui, este rugăciunea. Sufletul care se roagă este ca o lumânare aprinsă.

O lumânare stinsă este o lumânare moartă. Ea nu arde pentru că trebuie să ardă, nu arde din obligație, ci pentru că altfel nu are viață. O lumânare nu obosește niciodată să stea aprinsă, nu simte lucrul acesta ca pe o povară.
Un suflet care nu se roagă e ca o lumânare stinsă. Este un suflet fără viață. Ca să trăiască trebuie să ardă precum lumânarea; sufletul nu poate să fie viu decât rugându-se. El nu se roagă pentru ca așa trebuie, nu socotește rugăciunea ca pe o corvoadă, ca pe o datorie apăsătoare. El se roagă pentru că altfel nu poate trăi.

Lumânarea luminează în tăcere, fără să facă zgomot, fără să atragă atenția. Cu cât luminează mai mult, cu atât se micșorează mai mult pe sine. Nu se înalță ci se face tot mai mică.
La fel cel care se roagă, o face în taină și cu smerenie. Și cu cât se apropie de Dumnezeu prin rugăciune, cu atât se vede pe sine tot mai mic și mai neînsemnat.

O lumânare aprinsă răspândește caldură și lumină și în jurul ei. Ea nu arde numai pentru sine, ci întotdeauna și pentru ceilalți. Din flacăra ei se pot aprinde și alte lumânări, fără ca lumina sa i se împuțineze. Ba chiar în acel loc se face mai multă lumină.
La fel, cel care se roagă se roagă și pentru cei apropiați, nu doar pentru sine. Iar marii rugători se roagă pentru toți oamenii, pentru mântuirea întregii lumi. Lumina sufletului celui care se roagă îndeamnă tainic și alte suflete la rugăciune, și când mai multe suflete se aprind laolaltă, în acel loc lumina nu se risipește ci se înmulțește.

Întotdeauna o lumânare moare arzând, dupa ce și-a topit tot trupul și și-a înălțat flacăra la cer.
Asemenea și pe oameni, sfârșitul vieții ar trebui să-i găsească în rugăciune.
Cea mai frumoasă moarte este moartea unei lumânări.
Ea moare dupa ce a topit în sine tot ce a fost pământesc și trupesc și a devenit în întregime lumină.
Ce minunat ar fi să învățăm să murim ca o lumânare!

...

Lumânarea ne însoțește pretutindeni, fiind aproape de fiecare dintre noi în cele mai importante clipe din viață. La botez, de ziua noastră, când ne împărtășim, la Paști, la nuntă, la înmormântare, lumânarea e nelipsită.

Parcă ar vrea să ne spună: Nu uitați de rugăciune!