Oricâ m-aș lupta, oricât m-aș opune, în mine se dă permanent bătălia propriului Eu.
Câteodată obosesc să mai ascult cele două voci care mă strigă, mă ceartă, mă alintă și de cele mai multe ori îmi spun ceea ce nu vreau să aud.
Rațiune și simțire vorbesc fără încetare în mine, mai niciodată într-un acord perfect, iar dialogul lor mă sfredelește, nu-mi dă pace, nu mă lasă să trăiesc uniform.
Sunt construită paradoxal, contradicția interioară mă ține cu simțurile încordate, mereu în alertă, mereu în starea de veghe activă care mă obligă să simt acut că exist.
Mult timp doar am existat, am ființat, am alunecat domol și lin prin a fi...acum exist dureros, cresc interior și simțurile pulsează flămânde de mine. M-am trezit la propria existență, mă ating și mă simt...vie. Încep să mă recunosc, să-mi palpez emoțiile și trăirile.
Nu vreau să mă mai pierd și nici nu cred că aș mai putea să mă rătăcesc pentru că acum știu să mă ascult. Inima și mintea nu mă lasă să nu aud.
Nu cred în unisonul celor două voci, mă îndoiesc cu adevărat că ar putea fi vreodată emițătoarele unui mesaj comun.
Cred, insă, în miracolul paradoxului lor.
Cred în puterea pe care o au în a-mi face realitatea vie si obiectivă.
Cred în complicitatea deloc subtilă cu care îmi deschid ochii de fiecare dată când am tendința de a o lua pe cărarea greșită.
Degeaba mă zbat să nu aud când inima spune altceva decât rațiunea încearcă să mă convingă.
De fapt, nici nu mai vreau să încerc...vreau doar să pot fi în stare să deslușesc adevăratul înțeles al duelului lor și din acest înțeles să continuu să exist conștient.