Poate n-am luptat destul...Câteodată mă gândesc că aș fi putut să fac mai mult, că ar fi trebuit să caut în mine mai multă forță și, de ce nu, mai multă înverșunare pentru a împiedica ruptura, pentru a evita pasul final.
O relație, o legătură adevărată nu poate și nu trebuie să existe și să reziste prin zbateri încrâncenate și prin strategii gândite la rece. Omul de lângă tine nu poate și nu este firesc să fie alături de tine decât dacă simte cu adevărat că acela este locul lui.
Nu poți impune nimănui să facă altfel decât simte, nu-i poți cere cuiva să-și împartă viața cu tine dacă este altfel decât prin propria-i dorință.
Unde mai este atunci iubirea? Cum îl iubești și unde este propria-ți demnitate când știi că ai alături un om care nu face altceva decât să răspundă temporar unor lacrimi și gesturi disperate izvorâte la urma urmei din nevoia egoistă de a nu te simți părăsit sau singur?
Privește mai departe de iluzoria victorie și, dacă poți să fii cinstit și corect cu tine, nu se poate să nu-ți dai seama că orice vis durează până când te trezești.
Vorbele, gesturile, aparențele te pot îmbăta alterându-ți poate pe moment puterea de a raționa sănătos dar, oricât te-ai lupta, nu poți să nu auzi scâncetul conștiinței care nu-ți dă pace, căci aceasta poate funcționa independent de voința ta. Rezultatul este dureros deoarece nimic nu este mai deranjant decât rușinea pe care o simți față de tine însuți atunci când realizezi, totuși, că acel scâncet te atenționează cu privire la iluzia în care te complaci.
Am trăit aceste etape crezând că am o datorie morală față de noi, sau mai bine zis, față de ceea ce mai rămăsese din noi. Cine știe, poate dacă nu aș fi încercat, mi-aș fi reproșat mai târziu. Nu am considerat niciodată că ceea ce fac este sub demnitatea mea.
Cred și acum că am procedat corect și, de fiecare dată, până în punctul de care, dacă aș fi trecut, nu aș mai fi putut să am respect de sine niciodată.