Un pescaruș planează deasupra capului, rătăcit si țipând rugător. Marea mi se desfașoară în toată splendoarea ei, iar eu îi contemplu nemărginirea. E iarnă si plaja este pustie. Tumultul acela văratic se pare că e tot farmecul acelui loc. Lumea, în sezonul estival vine, pleacă, un travaliu încontinuu care amplifică frumusețea acestui loc. Acum este pustiu... E ca și cum, după o piesă de teatru, spectatorii părăsesc sala iar actorii, înainte de plecare, mai privesc odată aceeași sală, dar acum goală, căutând să se mai îmbete cu ultimele aplauze rătăcite.
Pășesc acum pe nisipul rece, antrenând odată cu mișcarea, firicele de nisip si nemuritoarele scoici. Ici, colo, câte o jucărie rătăcită, un ambalaj neglijent... La mal, algele împletesc dantelaria infinitului albastru, tremur natural de falduri în contemplație. Câte un val rebel mai deranjează când și când acest ornament, făcându-mă să tresar ușor. Și să-mi aduc aminte...
La un moment dat zăresc o fată... Stă direct pe nisip, cu picioarele strânse, și privește tăcută marea. Oare eram atât de absorbit de gândurile mele încât n-am remarcat-o? Sau, o fi apărut din neant? Din mare!? Briza îi alintă pletele dar fata e total absorbită de imensitatea albastră. Sau, cel puțin așa mi se pare... Mă așez încet lângă ea, strâng și eu picioarele și privesc incercând să localizez punctul ei de reper. Dar, care punct și de unde să știu eu ce vede ea? Fiecare dintre noi avem punctul nostru de contemplare. E unic și intim!
- La o oarecare distanță tot albastră o fi? o aud vorbind cu o voce scăzută și egală.
- Depinde de distanță...
- Da, depinde... Acum ești aici, peste câteva clipe mult mai departe și tot așa...
- Știi, fiecare loc are amintirea lui. Chiar și în imensitatea asta sunt mii si mii de locuri.
- Or fi... dar eu am unul singur în centrul atenției...
- Normal. Trebuie să fie unul principal care să-ți aducă aminte de întâmplări plăcute!
- Sau dureroase...
- Și durerea e o stare de fapt...
- Ca și plăcerea, nu? Le-am cunoscut pe amândouă, odată... De fapt, mint! Acum doar durere cunosc...
- Și plăcerea? Ai abandonat-o?
- Nu. Ea m-a abandonat pe mine. Și odată cu mine pe...
A tăcut brusc și am simțit apăsare în jur. Am privit-o: fata plângea! Două bobițe cristaline îi ștanțau obrajii, locul unde sentimentele găsesc scena trăirilor interne. Am mângâiat-o ușor pe păr și ea și-a pus capul pe umărul meu și privea același loc necunoscut... Apoi a urmat spovedania.
- Era al meu! Era sufletul pe care l-am așteptat de mult prea mult timp. Era completarea mea! Și era începutul dar și... sfârșitul! Marea aceasta l-a înghițit nemiloasă!
Cu două degete i-am ridicat privirea și i-am pătruns în suflet cu balsam de afecțiune.
- O urăști?
- Nu. Ea și-a făcut datoria, poate... Ce știm noi când își cere jertfa și când nu? Dar și el s-a stins nevinovat! Întâmplare fatală deși era un bun înotător.
Se desprinse încet și se aplecă la mal, luând în pumn alge. Le resfiră pe nisip într-o dâră a imaginației.
- Vezi, așa e și destinul meu! Cu încâlceli, întrebări, interferențe și multe întreruperi.
Am luat și eu în pumn alge și le-am presărat peste ale ei, parcă realizând o linie neîntreruptă.
- Uite, e o linie continuă acum. Poți și tu să unești plusurile cu minusurile. E tragic ce s-a întâmplat dar e musai să privești înainte.
- De ce să mai privesc înainte? Pentru ce??
- Pentru că... pentru că mâine e prima zi a restului vieții tale!
N-a reacționat din prima. Privea încontinuare marea dar am observat că a început să clipeasca din ce în ce mai des. Apoi un zâmbet fugar i-a înflorit în colțul buzelor.
- Da. Gata. Știu ce am de făcut. Mulțumesc că mi-ai deschis ochii. Acel mâine va fi și ultimul pentru că mă voi duce după el.
Am rămas perplex. Ce înțelesese ea! Dădu-se în extrema cealaltă, periculoasă!
- El s-a dus "acolo" pentru că așa au vrut Zeii! Tu în schimb, vrei să ajungi la el fentând soarta. Nu crezi că îl vei supăra procedând așa? Poate că acum te privește de undeva de sus și-ți trimite mesaje prin aceste mici valuri, arătându-ți că nu asta e soluția.
A închis ochii, apoi i-a deschis rapid, reperându-mi privirea. I-am citit în ochi resemnare dar și recunoștință. Dar cel mai mult m-a bucurat faptul că a înțeles, în sfârșit!
- Tu, cine ești?
- Eu? Mesagerul lui! Deci, ce să-i transmit?
- Spune-i ca... ca să stea liniștit. Va fi veșnic aievea prezent în sufletul meu și tot ce voi face de aici înainte va fi mândru!
- O să-i transmit negreșit...
Fata îmi cuprinse fața cu palmele și mă sărută dulce și nevinovat.
- Transmite-i și asta te rog!
Apoi se ridică și cu un mers zburător se îndepărtă, dispărând ca o adiere. Am rămas o bună perioadă în acel loc, contemplând marea și descoperind punctul pe care fata îl reperase o bună perioadă de timp. Privirea mi s-a ridicat spre cer și o rază de soare mi-a zâmbit, antrenând odată cu ea un pescăruș, făcându-l să planeze rătăcit peste nemurire... Și mi-am adus aminte!