am îngenuncheat și mi-am îngropat fața în petalele tale ca să le ard cu lacrimile mele...

le-am smuls una câte una și le-am răspândit în eter ca să simt cum adâncești cărări de durere în mine...

de-abia te mai sprijineai în frunzele ofilite când ți le-am rupt ca să te prăbușești peste mine...

când în agonie era cât pe ce să-mi atingi pieptul, te-am secerat definitiv cu privirea și te-ai făcut în tăcere una cu pământul...