"Când norii se lasă hoinărind peste vale,
Ei dau un semnal de tristețe și jale,
Pentru copilul ce trăiește o dramă,
Pentru femeia ce plânge, cu lacrimi de mamă".
Corneliu

Scoală Teofile și-nhamă un cal,
Că vreau, mai dimineață, s-ajung la spital,
Mă doare, de-o vreme, prea tare în piept
Și simt parcă o gâlmă sub umărul drept.
Mă doare grumazu și prea des tușesc,
Mă usc pe picioare, de-abia mai pășesc.

-Vin și eu? Măi Gheorghe! Tu nu te simți bine!
Sau iei și copilul să meargă cu tine?
Să poți trimite-o vorbă, de-i fi internat,
Cu ce spune doctorul, domnul Ignat.

-Lasă, nevastă, că n-o fi un bai.
Legați la căruță pe amândoi-cai!
Să meargă mai iute, că drumu-i cam lung
Și aș vrea, mai devreme, la Dej să ajung.
Tu stai cu copiii, iar Teofil, în „Mihei”,
Să termine roata la cel din Cășei,
Că omul mi-o cere, el banii mi-a dat
Și târgul e târg și …sunt obligat.
Pe min m-or duce caii și cățelul Grivei,
Ei știu bine drumul, că-s prietenii mei.

-Așa-ncepe drama unui om „ostenit”,
Ce-ntregă viață din greu a muncit,
Să-și crească urmașii, vreo cinci copilași,
Muncind zi și noapte, el n-avea relași.

Cu barda și dalta să facă un car,
Un plug sau o grapă, că este rotar.
Apoi,să le vândă la târgul cel mare,
Să cumpere „locuri”, mai multe hectare;

-“Să le aibă copiii după ce, mă voi duce”,
-Spunea bietul om făcându-și o cruce.

A fost și pe front, în Primul Război,
C-o schije în umăr s-a-ntors înapoi,
Ce-o poartă demult, de la Cotul Oituz,
Luptând printre “hoarde”, lovit de-un obuz.

Se urcă-n căruță pe o furcă de fân,
Îl ia pe Grivei și îl strânge la sân,
Dă bice la cai și pleacă la drum,
În urma lui lasă al colbului scrum,
Un praf de argilă, din drumul uscat,
Ce-i tare ca piatra, că n-a mai plouat.

Ajuns la spital, se dă jos din căruță,
Deshamă pe „Ciloag” și pe „Măriuță”,
Le mângâie fruntea iar calu-i nechează,
Mișcând din codiță: -Grivei! Stai de pază!
Iar voi dragii mei, aveți ce mânca,
Pânâ când eu, la etaj voi urca,
Să-l caut pe doctor, să văd ce-o să zică,
Poate îmi dă niște leacuri, să le iau din potică.

-Măi Gheorghe! Da ce ai? Dar nu ești beteag?
-Intreabă portarul ce stă în Dindeleag.
-Da… Du-te spre dreapta, pe holul mai lat,
Că azi e de gardă, domnul Ignat,
Un om, mai bătrân, ce-i tare de treabă,
Azi nu sunt prea mulți și, te ia mai degrabă.

-Neața Gheorghiță, tot „schija” te doare?
Sau rana din piept ți-a făcut o tumoare?
Eu…Rândul trecut când ai fost pe la mine
Þi-am spus, să revii, că nu prea ți-e bine.

-Aveți drieptate și încă una prea mare,
Muncesc tătă zua. Am de făcut niște care
Pe datorii. Și trebuie să le plătesc,
Am cinci copilași, pe care. . . vreau să mi-i cresc.

-Știu bade Gheorghe, dar boala-i acută,
Ea nu te-nțelege și nu te ascultă.
De n-o tratezi bine, ea tot avansează
Și până la urmă viața-ți „retează”.
Îți scriu niște pastile. Le primești din „potică”.
Ia câte două, de ți-e rău, nici patru nu strică.
Poticarășul știe, ți le dă fără bani,
Să-ți dea Dumnezeu sănătate, cât de mulți ani.
Gheorghiță știi bine, cam de mult ai un „rac”,
Oricâtă voință aș avea, nu mai am ce să-ți fac.

-Știu, domnule doctor, dar tăt am sperat
Să m-ai am niște zile, dar. . . m-am înșelat.

-Și ….Gheorghe se-ntoarce, cu-n salut respectuos,
Se duce spre ușă, pe trepte în jos,
Îi vâjâie capul, dar este lucid,
Că pentru el soarta e un „dar” prea stupid.
Își ia din potică rețeta prescrisă
Și pleacă pe ușa din dos, că-i deschisă.

-Ajută-mă Doamne! Să ajung la copii,
Că n-am multe ceasuri, doar „Tu” o mai știi.
-Le pune căpăstru la cai și îi leagă,
La oiștea lungă, prinsă-n teleagă.
Cățelul se zbate și urlă a jale,
Iar caii nechează, pe rând, mai agale.
Bătrânul se-ntinde pe fânul rămas
Și-o vorbă le spune: -Hai caii mei! Mergem acas..
-Ei știu parcă drumul, stăpânului lor
Și pleacă spre casă, la trap mai ușor.

Mergând pe drumeagul ce duce spre moară,
Îl vede „Ciorica” și-ntreabă-ntr-o doară :
-Dar, ce-are „Cherecheșu”? Doar n-o fi băut?
Că-n ultima vreme îl văd, mai mereu, abătut.
-O fi muncit tătă noaptea și amu-i mai trudit
Și tăt legănat de căruță, o fi adornit,
Vezi că și timpu-i noros și trage a ploaie,
-Îi răspunde agale, bătrâna „Jigoaie”.
-Caii știu drumul, l-or duce acasă ,
Hai mă Iuoane, nu-l scula! Lasă…
-Ajunși pe la „Râtul de la Cruce”, caii opresc,
Și tot mișcă capul, de parcă ghicesc,
Că Gheorghe, „stăpânul”, nu mai are grai,
Al său suflet bun, azi, merge spre „Rai”.

Câinele-i trage cu laba, „căbatul” uzat,
Îi linge o mână, apoi c-un lătrat:
Dă un „semnal” cailor să plece,
Că prietenul lor, Gheorghe, a murit și deja, e rece.

-Cu capul plecat, caii pornesc, la pas mai ușor,
Se vede tristețe si-n copitele lor,
Ar vrea să vorbească, dar nu știu să spună
Cum simt ei durerea ce-n piept o adună.

Ajunși la podețul ce duce-n ogradă,
O curte mai mare de parcă-i o „stradă”.
Se opresc chiar la poarta ce este încuiată
Și-ncep să “necheze” iar, câinele latră:
„Semnal de alarmă”! Dar nu pot să spună
Că Gheorghe e mort și nu e a bună.

-O, Doamne! Bărbate! Dar ce e cu tine?
-Se aude o voce. –Apoi, lacrimi, suspine.
-Un bocet prelung: -Aprinde-ți o candelă și o lumânare
Că, tata e țeapăn și, n-are suflare.

-Aduce-ți un „țol”, să-l ducem în casă,
Că este târziu și noaptea se lasă.
Tu, Liviuț, treci peste vale și du vestea în sat,
Și anunță părintele și clopotariul, cu ce s-a-ntâmplat.
Eu fac „Copârșeu”, c-avem scânduri late,
Iar tu noră dragă, te-ngrijești de bucate.
Să-i facem „prohodu”, așa, cum o fi cel mai bine:
-Învie-mi-l Doamne! Și, ia-mă pe mine!
-Se-nchină moșneagul ce-i gârbov de ani,
El este bunicul, celor „șase” orfani.

-Aceasta e drama lui Gheorghe, zis„Cherecheșu”,
Cunoscut primprejur și-n tot „Sasnireșu”,
Ca om de onoare, și-un bun gospodar,
Un convins familist, și un meșter „rotar”.

-Gheorghiță, tu te-ai „dus”, pe-o cărarea infinită,
Și ai lăsat în urma ta: Cinci orfani cu o mamă necăjită,
Cu prea multe datorii, pe pământul cumpărat
Și-o mulțime de proiecte și grajdul neterminat.

Ce mă fac Doamne! Cum să răzbesc?
Copiii sunt mici și cum o să-i cresc?
Paraschiva-i mai mare, ce-i drept, mai „trufașe”,
Cornel e micuț. Nu te știe, iar Emil e-n „fașe”.
Pe Tibi, Iuliana și Doru, de suflet mi-l cere,
Că ei n-au copii și au mai multă avere.

Pe toți îi voi crește că au sângele meu,
Îmi duc „Crucea-n spate”, cum o vrea Dumnezeu.
Eu nu-mi las copiii la tutori „ghizați”,
Să ajungă de „slugă”, să ajungă „argați”,
Eu le sunt Tutoare și Tată le-oi fi,
Că asta mi-e soarta și… nu voi muri.

-Și anii au trecut într-un ritm cadențat,
Cei mici au crescut și-au tot întrebat:

-Când vine tata? Că-i dus cam de mult,
-Aș vrea, spune Emil, povești să-i ascult.
Așa cum ne spune „Domnișoru” la școală,
Cu „lupi” și cu ”capre”, cu „draci” și cu „smoală”.

-Teofil ducea greul, crescând mărișor,
Plângea de durere de-al tatălui dor.

În „Mihei” sau pe câmpuri, de toate-a făcut,
Și pot spune sincer, cu el am crescut.

-Eu vreau cărți, caiete, eu vreau să-nvăț carte,
Că așa mi-a spus moșu: -„Ai școală, ai parte”.

-Da, măi copile! „Bătrâna-i” răspunde
Și eu aș dori, dar… n-am bani, de unde?
Internatul mă costă, plus banii la școală,
Cum să-i plătesc, că „traisța” mi-e goală.

-Cornel se întoarce și pleacă plângând,
Apoi către ceruri se roagă spunând:
-Ajută-mă Doamne! Să-nvăț. Că “Tu” ește mai „bun”
Să ajung „oarecine” din satul străbun.

-Și pleacă băiatul. Peste ani, ajuns un „ bărbat”,
Dar nu uită „greul” și cât a luptat
Să-nfrunte destinul, blestemul să-l curme,
Ce are și astăzi în mintea lui, urme:
„Stejarul” bătrân, cu atâtea rădăcini
Și „Părul”cel dulce, cu multe tulpini.

-Eu, drama ta, -Gheorghe! O știu din «poveste»
Și încerc să o las urmașilor –Veste,
Să știe copiii, să știe nepoții,
Apoi, fiii lor și stră-strănepoții,
Că Gheorghe „trăiește” în sufletul lor
Ca o flacără vie. El este un. . . „ nemuritor”

Gheorghe! Nu te-am cunoscut,
Eram mic, nepriceput,
Dar destinul m-a crescut.
M-a purtat în lung si-n lat,
Þara-ntregă am colindat,
Dar de tine n-am uitat.

De-aceea tu, lună plină,
Ieși de seară, fă-mi lumină,
Să văd drumul care duce,
La căsuța de la cruce
Și de-acolo? Mai spre Grui,
La mormântul tatălui,
Să mă-nchin, să-i las o floare,
Un stejar mic la picioare,
Să crească să-l bată vântul,
Să-i păzească-n veci mormântul.

În memoria celui care a fost
rădăcina sufletului meu.
Corneliu