Privind pe fereastra ce duce spre sud,
Văd nucul bătrân ce-a rămas fără frunze,
Pozând melancolic cu crengile: -nud,
Așteaptă o toamnă cu pământul mai ud,
O iarnă mai aspră și vântul mai crud,
Pregătit să reziste și: -Nu vreau s-aud
Al nimănui scuze.

-În fieșce an îmi este mai greu,
Când văd «nemiloșii» ce-mi adună povara,
Unul se urcă în vârf, parcă-i zmeu,
Altul. . . . O creangă îmi rupe, fără tupeu,
Așa-mi petrec anii, plângând tot mereu,
Dar cine să audă? Că ei, n-au Dumnezeu,
Degeaba-i ocara.

Când toamna va trece și iarna ce vine,
Sosi-va iar timpul să rodesc mai . . . bogat,
Voi plânge din vreme să mă apere: Cine? Corneliu ce are un geam, cu ochiul spre mine,
El vede ușor «făcătorii de bine»,
C-o voce mai aspră și, mai de rușine,
Cei răi vor fugii de «legat».