Alunecă pe coridorul întunecat. De fapt, nu alunecă, ci era in cădere liberă. Lumini ireale i se desfășurau în fața ochilor și fante strălucitoare veneau ritmic spre el, îl loveau în plin și-l părăseau în necunoscut. Viteza se mări la un moment dat atât de mult încât nu realiză când totul se opri dintr-odată, fiind țintuit apoi de niște forțe imaginare. Și în liniștea aceea simți ceva ascuțit că îi străpunge stomacul, se răsucește în interior, apoi se retrage, și iar străpunge, provocându-i dureri de nesuportat și din ce în ce mai acute, din ce în ce mai... nuuuuuu...
- Nuuuu!
- Liniștește-te, gata! Ai avut un coșmar! E pe fondul bolii tale probabil. Ia calmantul ăsta, îți va face bine.
Se aștepta să se trezească acasă. S-au mai bine zis, așa era obișnuit, ca orice om. Dar impactul vizual cu medicul de serviciu și recunoașterea anostului salon, îi aduse aminte că se afla în spital de câteva zile. Durerea aceea surdă de ani de zile, se dovedi a fi un ulcer. A tot amânat să facă niște analize până când boala l-a dovedit. Acum îi mulțumi doctorului și luă docil pastila, uitându-se atent la ea câteva secunde, într-o stare de contemplație. Apoi, își ridică perna și într-o poziție cât decât comodă, începu să inventarieze salonul, ca de fiecare dată: alb, alb, și iar alb, patul inginerului, patul navalistului, pat gol și iarăși alb...
Uită de el o bună perioadă de timp până când nu mai suportă să lâncezească atât. Trebuia să se miște! Trebuia să-și omoare timpul cumva... Se ridică atent din pat, primind conștient durerile, își puse în picioare papucii și, lipa-lipa, se deplasă destul de greoi până la fereastră. Afară, vara era stăpâna parcului pustiu. Mici păsări mai zburau gălăgioase ici și colo, băncile, neinsuflețite ca întotdeauna, iar gardul viu era mereu în armonie secretă cu pomii umbroși. Deodată apăru o siluetă... Era o fată, pacientă și ea după felul cum era îmbrăcată. O urmări cum se așează pe o bancă, cu spatele la el, și astfel putu să îi admire podoaba capilară care se revărsa în neștire pe umerii săi mlădioși. Observă ca fata stătea într-o poziție rigidă, parcă așteptând ca din clipă în clipă să se întâmple ceva. Sau să nu se întâmple nimic. În locul acela, așteptarea e prietenul principal al nesiguranței.
Se hotărî să meargă și el acolo și să intre în vorbă cu fata aceea misterioasă. Atât cât a putut, i-a zărit chipul pentru o clipă și a putut citi pe el resemnare. Dar oare care era Universul ei? Înaintă încet spre bancă și chiar își dorea să se așeze numaidecât, efortul provocându-i interminabilele dureri. Ea nici nu-l remarcă. Aproape că îi era indiferent ce se întâmplă în jurul ei. Tânărul se blocă în fața tăcerii de cristal, își băgă mâinile între picioare și începu astfel să se legene ușor, într-un dans imaginar al așteptării.
- Tu crezi în minuni?
Întrebarea îl luă prin surprindere. Se aștepta ca ea să-l privească mirată deoarece i-a cotropit intimitatea dar nu, aceeași indiferență o avea întipărită pe fața palidă și părea că alunecă pe un culoar imaginar, numai de ea văzut.
- Eu cred în Dumnezeu. El a făcut într-adevăr minuni.
- Omul, e una din minunile Lui?
- Bineînțeles. Doar El l-a creat...
- Atunci de ce lasă ca o parte din minunile Lui să se stingă înainte de a demonstra că nu merită asta?
- Căile Domnului sunt întortocheate și noi, ca și muritori de rând, nu vom ști niciodată ce și cum.
- Am citit că Dumnezeu îi oropsește pe cei care trăiesc într-un anume fel, pe cei care nu respectă cele 10 porunci și pe cei care își întorc fața de la El.
- Asta așa este...
- Atunci, eu cu ce am greșit?
Și zicând asta, fata se întoarse cu fața spre el și îl privi. Citi în ochii ei deznădejde, multă suferință dar și resemnare. Își dădu seama că ceva specific uman îi lipsea acelei priviri și anume, speranța!
- De ce anume suferi?
- Mai contează? E o boală cu numarătoare inversă. Aștepți mult timp ca aceasta să nu înceapă și când îți dai seama că s-a declanșat, tot ce trebuie să faci e să pui pariu, încercând să ghicești ziua finală. E ca un joc dacă vrei...
- Eu am ulcer. E o boala tratabilă. Și cred că și tu...
- Eu am cancer!
Ce să mai zică? Era ca și floretistul învins, auzind în cădere strigătul învingător al celui izbăvitor: Touche!
- Știi, e o vorbă veche: speranța moare ultima.
- Și când moare?
Ei, învinsule, nu ți-a ajuns? Ai vrut revanșa și iar ai fost doborât! Tânărul o privi cu tristețe și o apucă de după umeri, într-un gest pur, alimentat cu multă compasiune. Se aștepta ca fata să se retragă, să-i zică vorbe prin care să-i dezaprobe mila, dar ea, în tăcere, puse ușor capul pe umărul băiatului și, astfel uniți, au stat mult timp așa. La despărțire, și-au promis că se vor mai întâlni și a doua zi, pe aceeași bancă.

Ajunse înaintea ei. Rupse o creangă mică și o învârti fără sens între degete. Dar în tot acest timp, căuta în minte cuvinte potrivite de îmbărbătare. Nimic nu se lega... Ce ar putea să-i zică? Cu ajutorul cărui "sesam" ar putea face să-i redea acea speranță de care ea avea atâta nevoie? Hei, dar când a apărut lângă el?
- Știi ce mă doare cel mai mult? Nu durerile provocate de boală, nu... Odată am avut familie! Chiar și prieteni am avut! Nu înțeleg ceva: faptul că sunt atât de bolnavă mă face cumva să nu mai fiu eu? Cum de au putut s-o uite pe cea care plângea și râdea odată cu ei?!
- Își vor da seama de greșeală și...
- Da, așa este. Dar își vor da seama atunci când nu voi mai fi!
- Nu mai gândi așa! Vor veni să te vadă, ai să vezi!
- Și eu te rog ceva: nu mă minți și tu!
Tânărul tăcu stânjenit de situația creată. Ce să-i mai zică? Era dezamăgită și avea și de ce. O auzi ca prin vis:
- Dacă te mai rog ceva, o să fii de acord?
- Desigur, cu cea mai mare plăcere.
- La noapte, după vizita medicală, poți fi aici? Vreau să privesc cerul noaptea... Să întreb stelele și să răpesc Luna!
- O să fiu, îți promit! Numai că te rog și eu ceva... Lasă Luna acolo, la locul ei. Și ceilalți au nevoie de fascinația ei selenară.
Fata tresări, apoi un zâmbet îi alunecă în colțul gurii și totul sfârși prin a-l săruta fugitiv pe băiat, nevinovată pecete pusă într-un ocean de deznădejdi.

Priveau cerul sprijinindu-se în mâini... Palma ei peste mâna lui...
- Știi că fiecărui om îi corespunde o stea?
- Da, știu... Dar știi că și stelele mor? se auzi el întrebând și îi păru rău în secunda următoare.
- Știu... De multe ori am privit cerul, noaptea. Odată am văzut chiar trei stele cum se stingeau. Bunica mea zicea că, atunci când o stea cade, un suflet e primit la Dumnezeu. Oare care o fi steaua mea? Trebuie să fie una abia pâlpâind...
- Și dacă e una dintre cele strălucitoare? Ar trebui să fii mai optimistă!
- Ar trebui... Dar am văzut ultimele rezultate ale analizelor și nu mai am de ce să fiu așa. Și tot bunica m-a învățat să zic Tatăl Nostru atunci când văd o stea căzătoare.
- Asta nu e rău... Te rogi pentru un suflet care a pornit să-și găsească adevărata liniște.
- Oare pentru mine se va ruga cineva?
O apăsare chinuitoare îl cuprinse pe băiat și într-un gest de simpla compasiune, o cuprinse în brațe și o ținu mult timp așa. În momentul acela cuvintele chiar erau de prisos!

Și zilele au trecut...

Într-o seară oarecare o aștepta ca deobicei... Numai că fata se cam lăsa așteptată! De multe ori și-a zis în sinea lui că a devenit cam egoist: întâlnirea cu făptura aceea angelică îl ajuta să petreacă spitalizarea mult mai ușor. Dar recunoscu că nu era numai asta, desigur... Chiar l-au înduioșat tristețea și destinul ei. El își număra zilele până la externare. În schimb ea, până la... intrarea în eternitate! Dar de ce nu mai apare? Nu obișnuia să întârzie niciodată! Îl cuprinse deodată panica și gândurile macabre luară locul rațiunii. Își trecu înfrigurat mâna prin păr și privi, nu fără o oarecare frică, cerul. Atunci avu și răspunsul la întrebare... O stea oarecare, se desprinse din covorul astral, urmă o traiectorie curbă și se pierdu undeva în colțul inferior al astrului ceresc, ca un zâmbet tardiv într-un ocean de veșnică speranță!
"Tatăl Nostru, care esti în ceruri..."