agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 5024 .



Lumea, astăzi mai goală......
personals [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [andakim ]

2007-04-05  | [This text should be read in romana]    | 



Acest text a fost postat, ca eseu aniversar, în urmă cu aproape doi ani și jumătate, pentru un om drag nouă, celor care am avut privilegiul de a-i fi citit poeziile … Nicolae Paul Constantin, despre care, am aflat astăzi, că a ales să ne golească lumea de prieteni… Anul acesta ar fi împlinit 27 de ani… Un destin nedrept pentru un poet genial!
Dumnezeu să-l odihnească în pace!



Nicolae Paul Constantin - „Sunt cel ce sunt și îmi ajunge versul”

personale [ ]
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Anda Andrieș [andakim]
2004-09-29 | |

„Sunt cel ce sunt și îmi ajunge versul” [Ecce homo]

"Nu vreau un drum pe care să cerșesc,
Ci dați-mi doar cenușile iubirii
Când din adânc mă mustră trandafirii
Și grotele plăcerii mă jelesc.

Cu ochii plini de rănile uimirii
Nu vreau nimic, decât să simt cum cresc
Sub urmele acelor ce pășesc,
Deși n-o știu, prin funzele gândirii.

Deși cerșit-am lucrurilor mersul,
Acum sunt împăcat. E mai ușor
Să știu că port în mine universul.

Chiar dacă simt în inimă un dor,
Nu aș schimba, să fiu în locul lor.
Sunt cel ce sunt și îmi ajunge versul."


Poate-și dorește, poate nu, în degringolada sufletului său bântuit de fantomele copilăriei pierdute, copilărie rătăcită în vestigiile anodine ale unui timp curbat în sine, într-o lume veșnic incertă și agresivă…să devină „copilul lunii”.
Trecând cu pași serafici pe sub bolțile uimirii de sine, invocându-și obârșiile lui și de ce nu ale noastre așa cum spunea Brâncuși :”cine nu mai e copil înseamnă că a murit de mult…” poetul poate redeveni copil…
Dar iată una dintre Parce glosând la căpătâiul pruncului luminii crepusculare, prunc ce va să vină, scăldat în feeria tristă a lunii: [Descântec de leagăn]

"- Nașterea să-ți fie scrisul
Iar copilăria visul,
Și-n adolescență treacă
Inima-ți de dor săracă.
- La maturitate, când
De frumos vei fi plăpând,
În iubit să-ți fie soarta
Cu femeia, vinovata,
Și să-ți fie inima
Lacrimă-mplântată-n stea.
- Bătrânețea, ca un cânt
Trist, să-ți vină din pământ,
Fericit fiind, prin moarte,
Că vei trece mai departe."

Si așa fu, cât privește scrisul și mai ales copilăria, lait-motiv perpetuu regăsit în reveriile sale, chiar dacă nu explicit: [Stare]

„Copilăria-mi toarnă albine moi în trup,
Îmi scutură copacii lungi frunzele pe pleoape,
Cu moartea și cu viața în cârcă sunt un stup
În care vii dorintă cu pași călcând pe ape.

Veninul e mai dulce nemaiputând să scape,
Pe buze port un fulger plăpând ca un abis,
Ca un ochean privirea te-aduce mai aproape
Deși la mii de leghe te-ai rătăcit în vis.

Cusută cu petale lumina prinde fluturi
Când eu la braț cu zarea prin parcul tău vin iar,
Închid în turnul clipei albastrele săruturi
Și trupul primăverii îl torn într-un pahar.

Cu hohotul tăcerii sub piele ard spre tine,
Îmi forfotește ceața sau norii prin cuvânt,
Þin inima furtunii în palmă și mi-e bine
Pe țărmul depărtării să te adun din vânt. »


Copilăria? Da, dar de copil teribil, căci scrisul lui, deja împlinit, matur, uimitor de rotunjit în sine, atât cât privește „forma” ce trădează un lung travaliu fecund printre maeștrii săi înainte-mergători, cât și conținutul profund încărcat de sensuri. Calități complementare care-l impun drept un condei ce ar onora, cu prezența lui, orice grup literar ce l-ar avea ca oaspete.
Dăruit din plin cu har din generozitatea divină, debordând de talent și inspirație, Moonchild are acea puțin întâlnită abilitate de a transpune, cu surprinzătoare jerbe de metafore, lucruri altcum comune pentru un ochi indolent. Ca în acest pastel remarcabil: [De toamnă]

„Sărut călcâiul frunzelor, e toamnă,
Culorile, în cârje, trec pe drum
Și-abia dacă mai pot vedea prin fum
O ghilotină-n cer, ce mă condamnă.

Din ochiul meu, un înger subnutrit
Peste obraz mi se prelinge, iată,
Și-ntr-o uzină inima-i schimbată
Să fabrice dințate roți - de mit.

Albinele se sinucid în stup...
O spadă este cerul azi și-mi pare
C-o să despartă sufletul de trup.

Și fluturii se zbat prin felinare
Iar eu, crucificat de-o întrebare,
Aștept din carnea clipei să mă rup. »

Vorbeam de profunzime, desigur și aceasta dusă până la gravitatea sapiențială, dar lipsită de acea morgă care însoțește de regulă astfel de dubitații. Îmbrăcate într-o curgere firească, naturală, a versului său (vers ce ar descumpăni pe orice Zoil de cafenea, vânător de noduri în papură) întâlnim concluzii pline de amărăciune, relative la înstrăinarea individului de propriul său suflet, ca în:[Pastel 2004]

„Azi omul funcționează cu cartele
Și Soarele doar dacă-i pui benzină,
Lumina face tumbe frumușele
Păstrând mirosul greu de naftalină.

Sunt păsările prea mecanizate
Au microprocesoare sub aripă,
Pe Dumnezeu îl poți primi în rate
Dacă ai bani și vrei să faci risipă.

Producția de îngeri e în floare
Sunt foarte căutați pentru export,
Hitler și Stalin, gata de clonare
Așteaptă liniștiți să între-n port.

Când Luna, cu valoare de un ort,
Se prăbușește ruginind în mare...”

Conjunctivul existenței, cu dualitătile ei paradoxale, cu ambiguități adesea greu de asimilat, îi dă prilejul unui foarte reușit poem care amintește, prin ton, de faimosul „If” al lui Kipling, poem construit într-o interesantă formulare antitetică: [Să fii]

„să fii atlant și să îți fie sete !
să vrei să zbori și aripi să nu ai
să te târăști fiind de fapt sticlete
să strălucești fecund în mucegai

să stai pe loc în alergare prins
și boala să îți fie antidotul
învingător, să fii mereu învins
abia născut să ți se spună “mortul”

să te iubești urându-te mereu
să ai prieteni în singurătate
ateu fiind să crezi în Dumnezeu
bătrân, să fii copilul care poate

să fii ursuz cu zâmbetul pe buze
să fii timid și să nu ai rușine
(după ce ai iubit-o să refuze)
ziua de ieri că azi a fost de mâine

să faci avere risipind bănet
și să te urci la vale (asta-i veche)
să ți se spună: ești băiat deștept...
să amuțești puțin de o ureche

să fii bogat și să cerșești în piață
să cauți adevărul în minciuni
să spui că noaptea e o dimineață
și logica – o casă de nebuni !”

Destinul poetic, resimțit ca o fatalitate, îi dă prilej de reflecții scurte și dureroase de acceptare a acestuia, într-un lucid discurs al înstrăinării de real: [Elegie fără drept de apel]

„Mor anii mei ghilotinați de cer,
Își pun fularul orele, vai mie!,
Stigmatizat de vrăbii, mă ofer
La Cina cea de Taină chezășie.

Sub pașii mei, rotindu-se-n inele,
Mi-au degerat tăcerile pe rând,
În locul lacrimilor plâng zăbrele
Și Îngerul repetă “în curând”.

Cuvintele-și înfig în mine colții,
Dar țipătul, cristalizat, nu poate
Să îmi deschidă lacătele sorții,
Sunt bicuit de stele înghețate...

În loc de inimă un spasm de cuie
Îmi bate cu tic-tac-uri de tămâie!”

Dar ce să mai spunem de acest filigran de cuvinte, desenând în arcuiri aeriene deloc sintagmatic, imagini de o rară frumusețe și sugestie: [Jurnal de bord]

„Aștept în carne să-mi apună norii,
Iar carnea să se facă ploaie gri.
Lovit de vâsla lor, vreau toți cocorii
Să-și lase-n mine țipete-făclii.

Să plângă-n mine stelele și luna
Din vid s-o pot sorbi ca pe un vin.
Fachir timid, să îmblânzesc furtuna
Și să o pun să-mi ardă în destin.

Aștept la o răscruce a luminii
Un clopot pârguit de vânt și zloată.
Un timp pe cer când singuri doar delfinii
Vor îndrăzni din aripi să mai bată.

Un timp în care teii, arși pe ruguri,
Își vor țipa durerea-n fiecare.
Aștept în locul inimilor struguri
Să bată cu tic-tac-uri de visare.”

Ce crede despre sine acest ingenuu al poeziei asumate până la stingere, în combustiile avide ale gândului? Nu numai ce crede, dar ce i s-a și întâmplat: [Autoportret]

„Eu am trăit vetust ca un incendiu
Transfigurat fatal de insomnii,
Am îngropat în carne veșnicii
Convins fiind că moartea-i un remediu.

Purtând pe umeri un banal asediu,
Tras la rindea de îngeri purpurii,
Am deflorat albastre galaxii
Trecând, fără să știu, prin Evul Mediu.

Amanetat de stele, am crezut
Că sunt copilul formelor perfecte
Sorbind, prin porii sufletului, lut.

Însă izbânda-i plină de defecte
Și teama mea speranțe a băut
Din cupa unor lacrimi imperfecte.”

De remarcat și nota ironică, adesea prezentă în multe din poeziile sale, ca un fel de secretă și elegantă răzbunare față de tributațiile dezamăgitoare ale unei lumi confiscate de mercantilismul frust si acaparator, de lipsa jubilantă de spirit, de perspectiva dezumanizării programate prin atotputernicia locoteneților hămesiți ai oportunității: [Viitorul care a-nceput]

„Ridică ignoranță să faci musculatură
lume în care sunt, contemporană.
Pune-i culturii botniță și vamă
pentru profit de mare anvergură.

Pe-o scară a valorii, subumană,
ridică steaua ta de plastic - și
fă speculă cu îngeri în cutii.
Pilule, să putem scăpa de teamă.

Electrocasnice pentru plăcere
și pentru boli infuzii de tăcere.
Adio sentimente: trăiți, muriți,
bye-bye...

Dar dacă vrei și Ziua de-’Nviere,
clonează-te și prinzi și alte ere…
Copii nici nu mai trebuie să ai.”

Iată, în aceeași notă, și o replică destul de acidă la adresa celor ce confundă poezia (suprema lui credință și stare de a fi) cu un pomelnic de noțiuni înșirate după tipicul loteriei dada, veche de aproape un secol, dar resuscitată bouche-a-bouche, pentru a o afișa, cu pretenția unei sumețite modernități, drept Cucoană Mare: [Guzganii]

„Nonsensul zace în duplicitate
Cu poezia marilor guzgani,
Lumina iar le bagă bețe-n roate
Și timpul dă în ei cu bolovani.

Cotcodăcesc iluzii agățate
De eșafodul miilor de ani,
La subsiori au stele croșetate,
Sunt niște surferi în leviatani.

În ei miroase versul a incest,
În ei neantul stă în uniformă
Amanetat de ultimul arest.

Mitraliați de câte o reformă
Le pare învechit cuvântul “formă”
Spunând că poezia-i un protest.

(Ps. Nu e decât un test.)”

Mai la urmă, dar nu în ultimul rând, tema iubirii, din care uneori transpare o ușoară neîncredere, venită nu din exercițiul eșuat al actului ca atare, ci din anticiparea lui platonică, evaluată ca eșec indubitabil: [De iarnă]

„Cu pașii tăi pe tencuiala
Privirii mele vreau să treci,
În aer sprijinind, cu mâna,
O pasăre cu aripi reci,

Să mă strivești, și făr’ de milă
Prin ochii mei rămași orfani
Să îți petreci piciorul candid,
Ca îngânarea dintre ani,

Să poți să fii dușmanul care
Mă ceartă din iubire doar,
Femeie ce îmi porți amarul
Prin trupul unui gând hoinar.”

Deși, pe alocuri, invocarea iubitei și transfigurarea ei în spațiu liric ar putea fi o soluție tămăduitoare, ca în această [Fugă imposibilă].

„Hai să fugim din timp și din prăpăd,
Iubita mea, cu ochi bătuți în cuie.
Să luăm cu noi mirosul de gutuie
Și ceața unor mâini ce nu mai văd.

În loc de sentimente, mii de fluturi
Or să ne crească-n sufletul ucis.
Hai să plecăm, să ne urcăm în vis
Pe-o scară de petale și săruturi.

Dar tu nu vii... Căci nu mai e rentabil
Să fii romantic, îngerii să-i bei
Din cupele mirosului de tei.

Mai bine-ți pui o zgardă la lumină
Spui tu. Și simt un gust de chei:
Parc-am băut din ochii tăi rugină.”

Să nu trecem ușor peste această subtilă trăire a actului dragostei, care dă prilej de rare rezonanțe sufletești și strălucitoare imagini poetice: [Oglinda]

„Cădeau albastre ore, ca picurii, în tine -
Te-am dezbrăcat, ușor, c-un zumzet de albine,
Þi-am sărutat călcâiul și ți-am sorbit tăcerea -
În sânul tău plăpând mi-am ancorat durerea,
Încât mușcam, cu milă, din merele candorii
Privind în ceașca lumii cum trec în zbor cocorii,
Cum vin înaripate dorințele, pe rând -
În tine, ca o ceață, aud un zeu cântând,
Cum, spart în cioburi, trece prin golul dimineții
Sorbind din lucruri bruma amară a tristeții -
Veneai, cu pași naivi, prin iarba sibilină
A verii (sau a toamnei) c-un sunet de lumină,
Tăind în mine, albe și negre, noi imagini
Când eu, în ochiul tău, scriam albastre pagini,
Când cerul, ca un șarpe, mă spânzura în vânt
De blânda mângâiere a unui trist cuvânt –
Când ceasuri rătăcite băteau întortocheate,
Când clopote cețoase strigau “opacitate”,
Când păsările nopții opreau îndepărtarea -
Astfel te văd oglindă, sorbind din mine zarea.”


Să fie un impuls narcisiac poezia de mai sus, se insinuează o întrebare de final? Poate! Dar Narcis are un portret prea sugestiv și fermecător ca să nu-l confundăm cu o iubită în carne și oase! Si totuși, continuând lectura, îndoiala începe să ne bântuie…astfel încât ne punem întrebarea: cine să fie această iubită, imaterială ca însuși cântecul corbului?: [Pasărea]

„Ființă-n noaptea mea de stele,
Te-ai așezat pe geam ușor,
Și-n dialectul „nevermore“
Mi-ai croncănit printre zăbrele,
Ușor te-ai așezat pe mîna
Cea care-și zice scriitoare,
Lăsînd în inimă furtuna
Și în cuvinte disperare,
Frumos, peste privirea mea
Te-ai așezat fiintă, tu
Cu pana decantată-n stea,
Rotundă, cum e lacrima,
Chiar între da și între nu,
Și-n dialectul „nevermore“
Mi-ai croncănit ușor, ușor...”

Să fie EA, amanta neagră a veșniciei?: [Moartea cu silicoane]

„Ce pulpe are Moartea, sidefii,
și niște sîni cu-n silicon ciudat!
Doamna cu coasa s-a modernizat:
la gît poartă trei rînduri de stafii.

Pe deget are, ca inel, Pămîntul...
Azi Moartea este star de cinema!
Are în conturi viața mea și-a ta
și-n limuzine-și lăfăie șezutul.

Pozează, în reviste, dezbrăcată
și toți bărbații-o vor la ei în pat.
Și la femei are succes: arată
- spun dînsele - atît de-adevărat,
și se menține-ngrozitor de bine
(la ce Dietă are de-ndurat!)”

Oare ei să-i scrie această tandră [Scrisoare]?

„Acum îți scriu, când ning pereții,
Când plâng icoanele-n altar,
Când ni se sinucid poeții
Sorbind tăcerea din pahar,

Îți scriu acum, când fiecare
Își construiește mori de fum,
Când moartea e o încercare
Din care vom scăpa oricum,

Când iei pe credit un cuvânt,
Când vindecarea nu se poate,
Când fără milă, un mormânt
Vorbește despre libertate,

Îți scriu arzând, ca un incendiu
în care dorm albastre ploi,
Când lacrima e un remediu
Și mântuirea suntem noi.”

Nu putem ști, căci tăvălugul neîndurător al vremii și realității, amorțește în morbide absinturi o sensibilitate îngenuncheată și îl fac pe acest „copil al lunii” să plasmodieze amar: [Sonet]

„Din trupul meu îndoliat, guzganii
Își fac palatul Morilor de Vânt.
Mă sprijin, ca-ntr-o cârjă, de mormânt
Și îmi sărut pe gură toți dușmanii.

Alcoolul proaspăt al nefericirii
Îl sorb, absent, din cupele iubirii,
Tot gâdilând, la subsiori, o stea.

Flirtez cu spaima și cu nebunia
Să moară de necaz melancolia,
Când, din buric, dansează viața mea.

(S-au trotilat regretele și anii
Venind în barul sufletului meu...
Un bar de moarte, unde Dumnezeu
Își cheltuiește, pe nimicuri, banii.)”

Sigur că, altcum decât caleidoscopic, ar mai fi multe de spus, legat de configurația lirică a acestui poet de excepție, cu o tușă aparte în exercițiul său literar. E nevoie, pentru a-l reliefa în adevărata lui dimensiune, de recenzentul competent, în măsură a face acest lucru. Motiv pentru care vă rog să citiți eseul Mariei.

http://www.poezie.ro/index.php/essay/88410/index.html

Nu putem încheia fără a cita acest inspirat pastel, intitulat „Pe pereți”, ca un fel de „finis coronat opus” a ceea ce se poate exprima, în toată împlinirea, talentului său:

„Merele au început să facă pui
iar verdele s-a albăstrit, în vară,
lumina are-un gust ca de gutui
și, tras pe roată, sângele coboară
între miresmele acestei vieți
cu șaua pusă, plină de candoare,
când herghelia-mi paște pe pereți
fantoma unei fugi amăgitoare.”

In fine, în alt „Sonet”, vorbind ca un teribil dezamăgit, consemnează:

„Abis carnal, vertij de juisare
Al cântecului risipit în vânt.
Mi-au mai rămas doar rănile - veșmânt,
Mi-a mai rămas iubirea - nepăsăre.

Din tot ce sunt, doar fumul de țigare
Va povesti prin câte am trecut.
Și câte am pierdut și câte m-au durut
În viitorul meu de întristare.

Voi nu puteți, străinilor, să știți
Ce se ascunde sub absurda mască
A versului pe care îl citiți.

Nu știți, din ironie, cum îmi cască
De nepăsare îngerul și-mi spune:
“Nu are rost să mai trăiești, nebune.””


Nu mai știm care personaj rostește, în anumite momente grele ale vieții sale, această rugă: „Tine-mi, Doamne, în viață toți prietenii! Nu-mi goli lumea de ei! Am nevoie de certitudini!”

Așadar, dragul nostru prieten, nu ne goli lumea ci păstrează-ne atât de necesara certitudine că, într-un spațiu chinuit al „neamului nevoii”, solitari ingenui ca tine sunt o șansă de a da alt chip neantului…

-------------------------------------------------------------------------

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!